Biserica Ortodoxă Moldovenească "Sfîntul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava"

Cîteva secvențe de la Sf.Liturghie
Duminica 1-a după Cincizecime - a Tuturor Sfinților.

,,Duminica I după Rusalii a fost rânduită de Biserica noastră pomenirii Tuturor Sfinţilor, care din veac au bineplăcut lui Dumnezeu. De aceea, duminica aceasta se numeşte Duminica tuturor Sfinţilor
Astfel, dacă Duminica Pogorârii Duhului Sfânt este sărbătoarea întemeierii Bisericii, ca instituţie dumnezeiască şi omenească în acelaşi timp, care se află în călătorie către Împărăţia lui Dumnezeu, în Duminica Tuturor Sfinţilor, sărbătorim Biserica cea din ceruri, cea care a încheiat călătoria şi s-a alăturat drepţilor, care din veac au bineplăcut lui Dumnezeu şi trăiesc în Împărăţia cea neînserată în lumina cea veşnică a Preasfintei Treimi.”
(Doxologia.ro)

Nu te necăji că lucrurile nu vin mereu în viaţă aşa cum le vrei tu. Nu e cu putinţă, dar nici în folosul tău, ca toate să se facă după gândirea ta, după dorinţa ta, după voia ta. Gândul tău de multe ori este rătăcit, dorinţa ta împătimită, voia ta cu totul egoistă. Şi Atotştiutorul Dumnezeu fireşte că ştie asta, chiar dacă tu nu-ţi dai seama. De aceea nu îngăduie să se împlinească toate dorinţele tale, ca să nu ți se vatăme sufletul, cea mai mare comoară pe care o deţii. „Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, dar sufletul şi-l va păgubi?” (Matei 16, 26).

Încredinţează-te, aşadar, pe tine în mâinile lui Dumnezeu, lasă-te cu totul în voia Sa. S-a întâmplat ceva aşa cum voiai tu? Mulţumeşte-I. Nu s-a întâmplat? Slăveşte-L. Nimic nu-ţi este de trebuinţă, dacă nu-ţi este dat de Dumnezeu. Nimic, în afară de un lucru: să nu te înstrăinezi de Dânsul și de harul Lui. De aceea „Aruncă-ţi grija spre Domnul şi El te va hrăni; El în veac nu va îngădui ca dreptul să se clatine” (Psalmul 54, 22).

Sf. Dimitrie al Rostovului

Dragilor, mulți oameni caută iubirea în lumea aceasta și aleargă după ea în tot felul de locuri, la tot felul de oameni și în tot felul de lucruri. Și când sunt dezamăgiți, când sunt răniți sau părăsiți, ajung să creadă că sunt singuri și uitați. Dar să nu uităm niciodată că există o iubire care nu se schimbă și nu pleacă: iubirea lui Dumnezeu.

Dumnezeu ne știe lacrimile înainte să le vărsăm și ne cunoaște durerile înainte să le spunem. Chiar și atunci când oamenii ne întorc spatele, Dumnezeu rămâne aproape și nu uită pe nimeni. Că omul poate greși, poate răni și poate pleca, dar Dumnezeu rămâne același în dragostea Lui pentru noi.

De aceea să nu ne pierdem nădejdea, dragilor. Cât timp îl avem pe Dumnezeu în viața noastră, nu suntem singuri. Și omul care își pune nădejdea în Dumnezeu găsește o pace pe care lumea aceasta nu poate nici să o dea, nici să o ia.
(Pimen Vlad)

„Cred că Dumnezeu, în primul rând, are nevoie de adevăr de la creștini, are nevoie să fim cinstiți. Există cuvinte minunate la Marcu Ascetul: «Dacă Dumnezeu stă înaintea ta și îți poruncește să faci ceva, iar inima ta nu poate spune "Amin", nu face acel lucru». El vrea să spună că lui Dumnezeu nu-i trebuie fapta ta ca atare; El nu vrea să fii un animal ascultător, bine dresat. El vrea ca tu să găsești armonia între ceea ce ți-a spus El și tine însuți, astfel încât acțiunea să izvorască din tine, și nu dintr-o poruncă exterioară. Și cred că acest lucru este extrem de prețios — să nu te temi, pentru că Dumnezeu nu vrea să ne supunem împotriva sentimentelor și convingerilor noastre.”

Mitropolitul Antonie de Suroj

Dragilor, mare dar a lăsat Dumnezeu lumii prin Maica Domnului. Ea nu este doar cea care L-a născut pe Hristos, ci și mama noastră duhovnicească, ocrotitoarea celor necăjiți și mângâierea celor apăsați. Că nu există suflet care să fi alergat cu credință la Maica Domnului și să fi rămas neauzit. Ea cunoaște durerea omului, lacrima lui și toate luptele pe care le poartă în tăcere.

Ce să vă spun, dragilor… mare putere are rugăciunea către Maica Domnului. Că ea mijlocește înaintea Fiului ei pentru fiecare dintre noi, ca o mamă care nu își lasă copiii singuri. Și de multe ori, când omul nu mai știe încotro să meargă, Maica Domnului îi aduce pace, lumină și ajutor nevăzut. De aceea ortodoxia o cinstește cu atâta dragoste, pentru că prin ea a venit Lumina lumii, Hristos Dumnezeu.

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, acoperă-ne cu mila și rugăciunile tale. Întărește-ne în necazuri, luminează-ne mintea și păzește familiile noastre de rău și de întristare. Nu ne lăsa singuri în luptele vieții și ajută-ne să rămânem aproape de Dumnezeu, cu inimă curată și cu pace în suflet. Amin.
(Părintele Pimen Vlad)

" Tot binele pe care l-ar face omul, vicleanul voiește să-l întineze și spurce prin amestecarea semințelor sale, de pildă a slavei deșarte, a părerii de sine, a cârtirii sau a altceva de felul acestora, ca binele ce se face să nu se facă din râvnă. Căci s-a scris că Abel a adus jertfă lui Dumnezeu din cele grase și din cele dintâi născute ale oilor și Cain de asemenea a adus din rodurile pământului, dar nu din cele de frunte. De aceea Dumnezeu a căutat la jertfele lui Abel, dar la darurile lui Cain n-a luat aminte. De aici învățăm că se poate că vreun bine să nu se facă bine, ci de pildă, fără grijă, sau cu dispreț, sau pentru altceva și nu pentru Dumnezeu. Și de aceea se întâmplă că nu e bine primit la Dumnezeu. "

Simeon Metafrastul

În Biserică, vorbim deseori despre căderea omului şi despre moarte drept consecinţă a căderii. Mai întâi însă a fost moartea spirituală, şi pe urmă cea trupească; sufletul a căzut din harul necreat al lui Dumnezeu, iar mintea s-a desprins de comuniunea sa cu El şi s-a întunecat, transmiţând şi trupului acest întuneric sau această moarte.

După Sfântul Grigorie Sinaitul, trupul omului a fost plăsmuit nestricăcios, „precum va şi învia”, în timp ce sufletul a fost zidit nepătimitor. Din cauza strânsei legături dintre suflet şi trup, „s-au stricat amândouă şi s-au amestecat, în urma legii preafireşti a mişcării unuia în celălalt (perihorezei), şi a împărtăşirii unuia din celălalt. Sufletul s-a îmbibat de patimi, mai bine zis de draci, iar trupul s-a făcut asemenea dobitoacelor necuvântătoare prin lucrarea şi prin stăpânirea stricăciunii. Puterile amândorura făcându-se una, l-au făcut pe om să devină, prin mânie şi poftă, un animal neraţional şi fără minte. Şi aşa s-a făcut asemenea cu dobitoacele, după Scriptură, şi întocmai cu ele în tot chipul”. Prin cădere, sufletul omului s-a umplut de patimi, iar trupul a devenit trup dobitocesc. De atunci, omul poartă veşmintele trupeşti ale stricăciunii şi ale morţii, făcându-se asemenea animalelor necuvântătoare.

Scrierile patristice ne înfăţişează în mod detaliat boala, robia, necurăţia şi moartea sufletului. Fiind o repetare a păcatului lui Adam, fiecare păcat ne face să suferim întunericul şi moartea căderii sufletului.

Mitropolit Hierotheos Vlachos

" Foarte mă minunez mai ales de faptul că suntem judecători aspri ai faptelor și păcatelor celorlalți, iar căderile noastre în păcat, deseori și de neiertat, le scăpăm din vedere; față de propriile păcate suntem orbi, iar față de păcatele aproapelui suntem foarte ageri. Dar, în ceea ce privește sporirea, ni se întâmplă opusul acestora.
Ale noastre, oricât de mici și neînsemnate ar fi, par mari, iar ale aproapelui, oricât de mari și uimitoare ar fi, par mici și neînsemnate. Care este, dar, pricina acestui lucru? Iubirea de sine. Ea denaturează judecata corectă a lucrurilor, nu ne îngăduie să privim cu unii și aceiași ochi faptele noastre și ale aproapelui. "

Cuviosul Isidor Pelusiotul

„Să nu-L silim pe Dumnezeu prin rugăciunile noastre. Să nu-I cerem lui Dumnezeu să ne scape de ceva, de boli etc., sau să ne rezolve problemele, ci să-I cerem putere și întărire ca să le putem răbda. Așa cum El bate cu delicatețe la ușa sufletului nostru, tot astfel și noi să-I cerem cu blândețe ceea ce dorim, iar dacă Domnul nu răspunde, să încetăm să mai insistăm.
Când Dumnezeu nu ne dă ceva ce cerem cu stăruință, El are motivul Său. Dumnezeu are și tainele Sale. Dacă credem în purtarea Sa de grijă cea bună, dacă credem că El știe totul despre viața noastră și că întotdeauna voiește binele nostru, atunci de ce să nu avem încredere?
Să ne rugăm simplu și liniștit, fără patimă și fără constrângere. Știm că trecutul, prezentul și viitorul sunt toate cunoscute înaintea lui Dumnezeu, toate sunt goale și descoperite înaintea Lui. Așa cum spune Apostolul Pavel: «toate sunt goale și descoperite înaintea ochilor Lui».
Să nu insistăm; stăruința egoistă face mai mult rău decât bine. Să nu alergăm după ceea ce vrem noi, ci să lăsăm totul în voia lui Dumnezeu. Fiindcă, cu cât urmărim mai mult un lucru, cu atât el se îndepărtează mai mult de noi.
Așadar: răbdare, credință și pace. Și chiar dacă noi uităm, Domnul nu uită niciodată și, dacă este spre binele nostru, ne va da ceea ce avem nevoie și atunci când avem nevoie.
Să cerem în rugăciune doar mântuirea sufletului nostru. Oare nu a spus Domnul: «Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu… și toate acestea se vor adăuga vouă»? Foarte ușor poate Hristos să ne dea ceea ce dorim. Și iată taina: taina este să nu ai în minte acel lucru anume pe care îl ceri.
Taina este să cauți unirea ta cu Hristos în chip dezinteresat, fără să spui: „dă-mi aceasta” sau „dă-mi cealaltă”. Este de ajuns să spui: «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă». Dumnezeu nu are nevoie să-I spunem mereu nevoile noastre;
El le cunoaște incomparabil mai bine decât noi și ne poartă de grijă cu iubirea Sa. Important este să răspundem acestei iubiri prin rugăciune și prin păzirea poruncilor Sale. Să cerem să se facă voia lui Dumnezeu; acesta este lucrul cel mai bun și mai sigur pentru noi și pentru cei pentru care ne rugăm. Hristos ne va dărui din belșug toate cele de trebuință. Atunci când există chiar și puțin egoism, nimic nu poate lucra.”

(Sf.Porfirie)

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Biserica este locul unde locuiește Dumnezeu, unde noi suntem oaspeții Lui și, în chip tainic, unde El este Oaspetele nostru.
În lumea în care trăim, o lume care, în mare măsură, L-a respins pe Dumnezeu sau Îl ignoră în chip pasiv, într-o lume pentru care Dumnezeu nu există, mici pâlcuri de credincioși, care L-au întâlnit pe diferitele căi ale vieții lor, I-au zidit sălașuri.
Nu este oare minunat să te gândești — și nu este oare tragic să te gândești — că Dumnezeu, Care a creat întreaga lume prin lucrarea dragostei, pentru ca ea să fie loc al bucuriei, loc al plinătății, loc al comuniunii cu El și unii cu alții, acest Dumnezeu are doar locuri mici — temple și biserici — închinate Lui, care Îi aparțin Lui fără nicio rezervă?
Și iată, atunci când venim la biserică, trebuie să ne dăm seama că venim la Dumnezeu, Care a devenit ca un pribeag pe pământ; la Dumnezeu Căruia noi Îi oferim adăpost pe pământ și Care, va veni ziua, va deschide larg pentru noi porțile Vieții celei Veșnice — nu ca un simplu gest de ospitalitate, ci spunându-ne, așa cum ne spune în Evanghelie, că noi suntem frații și surorile Lui și că Tatăl Lui este Tatăl nostru.
Să ne purtăm, așadar, față de biserica în care trăim cu gingășie, cu dragoste și cu cutremur, pentru că aici locuiește Dumnezeu.
Atât am vrut să spun; gândiți-vă la aceasta.
Și când vom veni din nou la biserică, veniți știind că ați venit într-un loc pe care voi l-ați dăruit lui Dumnezeu, într-un loc făcut de mâini omenești și devenit mai larg decât cerurile și pământul, adânc precum veșnicia, sfânt precum Însuși Dumnezeu; și că trebuie să intrăm în el asemenea vameșului, simțind că suntem nevrednici să intrăm și, în același timp, că ne întâmpină Dumnezeu, Care binevoiește să fie Tatăl nostru.
Amin.
(Mitropolitul Antonie de Suroj)

Mărturisindu-ne păcatele, ne vom vindeca de orice boală

Când un om se îmbolnăveşte, într-un fel sau altul, aţi văzut cum caută pe doctor. Uneori şi greşeşte în căutarea lui, apelează la cine nu trebuie, numai şi numai să se facă sănătos. Când corpul este bolnav, aşa de mult doreşte vindecarea! Dar când sufletul este bolnav, de ce nu doreşte vindecare cu aceeaşi tărie şi putere?
Mai ales că vindecarea sufletului este cu putinţă imediat, în Taina Împărtăşaniei. Şi va veni şi cealaltă vindecare. Cealaltă vindecare, a corpului, este întotdeauna următoare vindecării sufletului.
De aceea, când mergem la spital, întâi ne spovedim şi apoi lăsăm medicul să-şi facă el datoria, să întrebuinţeze el ştiinţa dată lui, tot de la Dumnezeu, ca să ne vindece.

(Părintele Nicolae Tănase)

Drept aceea, despărțindu-ne cu sufletul de toate, să ne îngrijim de noi înșine.

Adu-ți aminte de păcatele tale și de osândirea ta. Adu-ți aminte că ești om muritor, bolnăvicios și pătimaș, spurcat și necurat. Adu-ți aminte că ești om cu viață mâhnită și plină de primejdii, care pe mulți, și buni și răi, înțelepți și neînțelepți, bogați și săraci, i-a pierdut.

Adu-ți aminte că ești om, având oase smerite, de la picioare și până la cap, neputând suferi nici osteneală de o zi și nici o noapte să priveghezi. Adu-ți aminte cât ai greșit lui Dumnezeu cu fapta, cu cuvintele și cu gândurile. Adu-ți aminte că ziua și noaptea te lupți cu leul și cu șarpele.

Adu-ți aminte câte suflete sunt sub pământ, care n-au luat în seamă frica lui Dumnezeu și acum nu câștigă odihnă rugându-se, ci, întru cele mai de jos ale firii, își plâng rătăcirile lor, lenevirea și desfătarea, precum și vătămările certurilor lor. Adu-ți aminte că, după puțină vreme, vei muri și te vei osândi.

Să nu încetezi a grăi acest mic cuvânt, ci să-l scrii în sufletul tău și în inima ta și să-l legi pe el de grumazul tău și anume: „Greșit-am, Doamne, miluiește-mă!”. Mai bună îți este ție aceasta decât o coroană împărătească, pentru că aceea pe mulți în muncă pogoară, iar acest cuvânt în viața veșnică duce. Întru acestea să te înveți și întru acestea de-a pururea să fii.
(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Iubiți întru Hristos frați şi surori astăzi în data de 3 iunie Biserica Ortodoxă pomeneşte pe Sfinții Întocmai cu Apostolii Împărați Constantin şi Elena.
Deci, şi noi, să urmăm întru toate lui Hristos, Apostolilor, sfinților şi Înaintaşilor noştri. Să apărăm cu bărbăție dreapta credință a Bisericii noastre Ortodoxe. Să fim cu toți statornici in faptele bune, blînzi, smeriți, paşnici şi iubitori de sfinți, ca nişte fii ai lui Dumnezeu şi urmaşi ai Sfinților Împărați. Barbați, urmați Sfantului Constantin în toate şi luați în viață toiagul Sfintei Cruci! Iar femeile să urmeze exemplul Sfintei Elena, devenind mame credincioase, bune educatoare ale copiilor, fiice evlavioase ale Bisericii.
Să rugăm pe Sfinții Întocmai cu Apostolii Împărați Constantin şi Elena şi prin ei pe marele Împărat Iisus Hristos, să rînduiască pace în lume, mîntuire sufletească să ne dăruiască şi Întregului popor mare milă . Amin.

Moaștele Sfintei Împărătese Elena
Veneția găzduiește moaștele Sfintei Împărătese Elena, mama Sfântului Împărat Constantin. Sfânta Elena este cunoscută mai ales pentru descoperirea Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul. Când a murit, Împărăteasa a fost îngropată la Roma, apoi corpul său a fost transferat la Constantinopol. În 1211 moaștele Sfintei Elena au fost furate de venețieni, în timpul uneia dintre Cruciade. De atunci, moaștele au rămas în Veneția.
(Doxologia. ro)

Constantin, fiind biruit de două ori, era într-o mare mâhnire; dar, făcându-se seară, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia acestea: Cheamă-Mă pe Mine în ziua necazului tău, și te voi scoate și Mă vei preamări. Și, înfricoșându-se, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut închipuită o cruce de stele ca și mai înainte și împrejurul ei aceste cuvinte: „Întru acest semn vei birui”.
(Doxologia. ro)

Icoana Pantocrator – Domnul Cel Atotțiitor

Sus, pe cupola cea mai înaltă a bisericii ortodoxe, acolo unde privirea se înalță spre cer, ne întâmpină Icoana Pantocrator. Hristos ne privește cu ochi plini de iubire și autoritate, binecuvântând cu o mână și ținând Evanghelia în cealaltă. El este Capul Bisericii, centrul și temelia întregii vieți creștine.

El este Cârmuitorul nostru – Cel care conduce corabia Bisericii prin valurile lumii acesteia, Cel care ține totul în mâna Sa puternică. Nimic nu se întâmplă fără voia Lui.

El este Mirele Bisericii – Cel care ne-a iubit până la capăt, Cel care S-a jertfit pentru a ne face mireasa Sa curată și sfântă. Dragostea Lui este veșnică și neîntreruptă.

Și mai presus de toate, El este Modelul nostru – chipul desăvârșit al omului după voia lui Dumnezeu. Privindu-L, învățăm să iubim, să iertăm, să slujim și să ne ridicăm deasupra păcatului.

Când intri în biserică și ridici ochii spre Pantocrator și amintește-ți: viața ta are un Centru. Totul se învârte în jurul Lui. Totul își găsește sensul în El.

„Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul” (Apoc. 1,8)

Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace între oameni bunăvoire!
(Text preluat)

Pentru noi este o mare bucurie să fim cinstitori ai Maicii Domnului, dar trebuie știut că adevărata cinstire a Maicii Domnului vine de la Dumnezeu. Astfel de minunății din sfânta slujbă, astfel de lucruri cinstitoare pentru Maica Domnului au putut fi alcătuite numai de Duhul Sfânt. Duhul Sfânt ne îndeamnă la cinstirea Maicii Domnului.

Noi cerem ajutor pentru cinstirea Maicii Domnului, chiar de la Maica Domnului. La Sfântul Maslu este o alcătuire de rugăciune către Maica Domnului în care zicem așa: „Pe tine, preacuratul palat al Împăratului ceresc, ceea ce ești multlăudată, te rog, păzește mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate și o fă locaș înfrumusețat al Treimii Celei dumnezeiești, ca să laud și să măresc puterea ta și mila ta cea nemăsurată, fiind mântuit eu, netrebnicul robul tău”.

Deci, fiecare dintre noi, stând în fața Maicii Domnului, ne considerăm robi netrebnici și dorim ceva de la Maica Domnului: să ne ajute să avem mintea curățită de tot felul de păcate, să devenim și noi locașuri ale Preasfintei Treimi. Aceasta anume ca să lăudăm și să mărim puterea cea nemăsurată a Maicii Domnului. Prin puterea lui Dumnezeu avem bucuria de a fi cinstitori ai Maicii Domnului.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Maica Domnului – Raiul de taină al Ortodoxiei)

Luminatul Ilie Miniat, Episcop de Cernica şi Kalavrita, O asemăna în Omiliile sale pe Maica Lui Dumnezeu, pe Cea strălucită prin desăvârşita curăţie, cu slava şi frumuseţea zorilor: „mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui” (Canonul Paraclisului Maicii Domnului), zicând: „Cine este Aceasta, mai frumoasă ca zorile şi mai curată ca dimineaţa ? Este Împărăteasa rugăciunii, este Rugăciunea întrupată !”. Iată, aşadar, că ceea ce nu au putut face armele şi oştirile lumii acesteia, a făcut Împărăteasa cerului şi a pământului, Arhistratega oştilor cereşti, Care este Împărăteasa heruvimilor şi a serafimilor, Care a cucerit locul de-a dreapta Sfintei Treimi, după spusa Psalmistului: „Stătuta Împărăteasa de-a dreapta în haine de aur cu lanţuri împodobită”. (Psalmi 44, 11) Stă de-a pururi rugătoare şi mijlocitoare la Tronul Treimii, de unde a luat toate darurile duhovniceşti, „Mireasa Tatălui, Maica Fiului, Biserica Duhului Sfânt” (Sfântul Ioan Damaschin). Aici, la Tronul Sfintei Treimi, Maica Domnului stă mărturie că „lacrimile Evei în bucurie s-au întors” (Troparul Învierii) iar puterea de dragoste şi smerenie a Maicii Domnului sunt şi motivaţia din canonul Paraclisului Maicii Domnului: „Tot pot rugăciunile Maicii spre îmblânzirea Stăpânului” (Canonul Paraclisului Maicii Domnului)
(Doxologia. ro)

Biserica, în calitatea ei de instituție întemeiată de Dumnezeu, este călăuzită de Duhul Sfânt, Care rămâne întru ea până în veac, și dovedind-o pe ea criteriu infailibil al dogmelor: „Stâlp și temelie a adevărului”. Aceasta păzește învățătura apostolească necontrafăcută și curată. Numai ea poate povățui spre adevăr și să devină singurul judecător infailibil îndreptățit să se exprime cu privire la învățătura revelată a adevărurilor mântuitoare și să mustre minciuna și înșelarea. Una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică, reprezentată în întregime de slujitorii ei în Sinoadele Ecumenice, este singurul judecător autentic și păzitorul natural rânduit al învățăturii inspirate de Dumnezeu.

Tot Biserica se exprimă cu privire la autenticitatea și autoritatea Sfintelor Scripturi. Ea garantează și cu privire la păzirea exactă și în sânurile ei a învățăturii și tradiției apostolice neștirbite. Numai ea poate să adeverească, să tâlcuiască și să formuleze adevărurile revelate din încredințarea Duhului Sfânt. Numai Biserica îi călăuzește pe cei ce cred în Hristos la o dreaptă înțelegere a Sfintelor Scripturi și numai ea îi povățuiește pe fiii ei în calea mântuirii și numai ea se îngrijește de ei ca să umble în siguranță și statornic în calea mântuirii. Numai în Biserică pot credincioșii să aibă o certitudine temeinică cu privire la adevărurile în care cred și cu privire la propria lor mântuire, fiindcă în afara Bisericii, a acestei arce a lui Noe, nu există niciun fel de mântuire.

„Credem că Biserica sobornicească este învățată de Duhul Sfânt”, arată Mărturisirea lui Dositei. „Căci acesta este adevăratul Mângâietor pe Care Hristos Îl trimite de la Tatăl, ca să învețe adevărul și să alunge întunericul din mintea credincioșilor”. Fără autoritatea Bisericii, nu există nimic ferm, nimic precis, nimic sigur cu privire la mântuire. Numai autoritatea Bisericii păstrează nevătămată și nestricată moștenirea sfântă apostolească și numai prin ea se înveșnicesc adevărurile curate și neamestecate ale propovăduirii apostolice. Fără autoritatea Bisericii, acest conținut al credinței se poate schimba, iar propovăduirea apostolească ar putea rămâne un simplu nume.

Fără Biserica văzută, cea întemeiată de Dumnezeu, nu poate exista nicio unitate între membrii vreunei comunități, ca una care nu este trupul lui Hristos, fiindcă Trupul lui Hristos este Biserica Lui, al cărei cap este Însuși Hristos. Fără Biserică, nimeni nu poate fi unit cu Trupul lui Hristos, fiindcă nimeni care nu este născut din nou și care nu a devenit părtaș al Bisericii harului nu poate să devină mădular al lui Hristos.

(Sfântul Nectarie de la Eghina)

Vom cere acum plinătatea Duhului Sfânt, Care a umplut Biserica, Care trăiește în Biserică, pe Care L-am primit în ziua când am fost botezați și miruiți, dar pe Care Îl pierdem prin păcat, prin împrăștiere, prin viața care nu este după Hristos.

Să ne rugăm ca Duhul Sfânt, Cel Atotțiitor, să Se pogoare peste noi și să ne străduim să aducem acele roade ale Duhului pe care le descrie sfântul apostol Pavel din adâncul propriei sale experiențe: pacea, bucuria, dragostea, îndelunga răbdare și celelalte roade pe care le amintește, iar cununa lor, culmea lor este dragostea jertfelnică, plină de lepădare de sine, dăruitoare și plină de bucurie.

Să ne rugăm ca Domnul să ne dea Duhul, iar noi să ne angajăm astăzi să lucrăm astfel încât Duhul Sfânt să nu Se pogoare peste noi în zadar. Amin.

Mitropolitul Antonie de Suroj

La fundamentul existenței nu este o esență inconștientă, ci este un Dumnezeu al iubirii, un Dumnezeu în trei Persoane, un Tată, un Fiu – și cine iubește mai mult decât un tată, și cine răspunde mai mult iubirii acesteia decât un fiu?

Iubirea aceasta este din veci, și ca iubirea aceasta să fie desăvârșită, Tatăl vrea să mai aibă și pe un al treilea, care să Se bucure împreună cu El de Fiul Său, și Fiul să Îl aibă pe acest al treilea ca să Se bucure împreună cu El de Tatăl Său.

Atunci este iubirea perfectă: iubirea în trei; din semnul și din puterea acestei iubiri ne botezăm noi. Primim puterea să ne iubim și noi pe noi, așa cum Se iubesc Persoanele Sfintei Treimi. Primim puterea să ne iubim nu numai unul câte unul, ci să-i iubim pe toți oamenii, pentru că fiecare poate deveni un «tu» al nostru. Asta e creștinismul: religia iubirii.
(Sfântul Dumitru Stăniloae)

De vreme ce Dumnezeu este mereu prezent, de ce vă faceţi griji? „In El trăim şi ne mişcăm." Lupta noastră o purtăm în îmbrăţişarea Lui. Il respirăm pe Dumnezeu, suntem înconjuraţi de Dumnezeu, ne atingem de Dumnezeu, în chip tainic îl mâncăm pe Dumnezeu. Oriunde ne întoarcem, oriunde privim, Dumnezeu este pretutindeni.
(Sfântul Iosif Isihastul)

Tatăl are iubire desăvârşită pentru Fiul şi Duhul Sfânt; Fiul are iubire desăvârşită pentru Tatal şi pentru Duhul; şi Duhul are iubire desăvârşită pentru Tatăl şi pentru Fiul.

Datorită acestei iubiri desăvârşite, Tatăl este Slujitorul grabnic al Fiului şi al Duhului, tot aşa cum este Fiul faţă de Tatăl şi de Duhul, şi Duhul faţă de Tatăl şi de Fiul.

Iubirea desăvârşita Îl face pe Tatăl slujitor desăvârşit al Fiului şi al Duhului; aşa cum face Fiul Tatălui şi Duhului, şi Duhul Tatălui şi Fiului. Precum nici un fel de iubire din lumea zidită nu se poate asemăna cu iubirea împărtăşită de către fiecare dintre Persoanele Dumnezeieşti, tot aşa nici o ascultare nu poate fi asemenea ascultării lor, Una de Cealaltă Persoană.

“Lucrul pe care Mi L-ai dat să-l fac, l-am săvârşit” (Ioan 17:4); “Facă-se voia Ta” (Matei 6:10). Nu arată aceste cuvinte ascultarea desăvârşita a Fiului faţă de Tatăl?

“Părinte … Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi” (Ioan 11:41-42), a spus Domnul când l-a înviat pe Lazăr; şi mai târziu, El a strigat cu un prilej oarecare: “Părinte, preaslăveşte-Ţi numele!” Atunci a venit glas din cer: “Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi” (Ioan 12:28). Nu arată toate astea ascultarea desăvârşită a Tatălui faţă de Fiul?

“Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14:16); “Iar când va veni Mângâietorul, … Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (15:26). Şi într-adevăr, în a cincizecea zi dupa Înviere, Mângâietorul, Duhul adevărului, S-a pogorât peste cei cărora El le făgăduise. Nu arată aceasta, ascultare desăvârşită faţă de Fiul?

Porunca mântuitoare pe care Apostolul Pavel o rânduieşte tuturor credincioşilor: “în cinste, unii altora daţi-vă întâietate” (Romani 12:10), se săvârşeste întru desăvârşirea ei între Persoanele Sfintei Treimi.
(Sfântul Nicolae Velimirovici – Treimea – iubire şi ascultare infinite)

Câteva secvențe de la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.
Duminica a VIII-a după Paști a Sfintei Treimi.

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

În a cincizecea zi după Învierea Sa, Hristos L-a trimis ucenicilor Săi pe Duhul Său Cel Sfânt, pe Duhul Care purcede de la Tatăl, dar Care este trimis în lume de Mântuitorul Hristos.

Ucenicii erau adunați în rugăciune, întru pomenirea Învățătorului lor ucis și înviat. Și deodată s-au pogorât peste ei ca niște limbi de foc; ca focul S-a coborât peste ei Duhul lui Dumnezeu; iar pe ei i-a umplut insuflarea — și nu mai erau aceiași apostoli care fuseseră cu cincizeci de zile înainte.

Atunci, înspăimântați, stăteau strânși laolaltă de frică, crezând că Învățătorul lor fusese biruit, ucis. Acum, aceiași oameni, plini de această insuflare, de această suflare a vieții veșnice, plini de prezența lui Dumnezeu, au ieșit către oamenii din jurul lor și, fără teamă, cu o îndrăzneală despre care ei înșiși nici nu și-ar fi putut închipui mai înainte că o au, au început să vorbească despre Hristos ca despre Dumnezeu Care S-a făcut om; au început să vorbească despre Dumnezeu ca despre Dragoste — dragoste nemărginită, necuprinsă, care îmbrățișează și cuprinde toate și pe toți.

Și aceeași insuflare i-a umplut de atâta îndrăzneală și de atâta curaj, încât au mers nu numai la propovăduire, ci și la suferință, la bătăi, la sfâșiere și chinuri, în temnițe și, în cele din urmă, la moarte.

Duhul lui Dumnezeu S-a revărsat peste ei; Duhul înfierii: precum Fiul lui Dumnezeu, așa și ei au devenit fii ai lui Dumnezeu; și precum Mântuitorul Hristos a venit în lume ca să-i mântuiască pe oameni cu prețul propriei Sale vieți, tot așa și ei și-au dăruit viața și moartea oamenilor, pentru ca aceștia să audă că Dumnezeu este dragoste, că în lume există sens, că noi Îi suntem scumpi lui Dumnezeu și că societatea omenească trebuie zidită pe temeiuri noi — nu pe temeiurile violenței, minciunii și asupririi, ci pe temeiurile dragostei, ale recunoașterii reciproce, pe temeiurile jertfei celui care știe pentru cel care încă nu știe.

Hristos le-a spus ucenicilor Săi: Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi — spre moarte, spre viață, spre biruință.

Amin.

Mitropolitul Antonie de Suroj

„Nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul” (Zaharia 4, 6).

Nu puterea omenească, iluzorie și trecătoare, nici tăria succesului, care îl face pe om să se amăgească, ci Duhul Sfânt este Cel care ne însuflețește și ne călăuzește prin furtunile acestei vieți.
Și doar cei care își închină viața dobândirii Duhului Sfânt pot ajunge la trăirea netrecătoare a harului dumnezeiesc.

Duhul Sfânt este Cel care curățește Biserica de orice pată.
Duhul Sfânt este Cel care păzește credința vie.
Duhul Sfânt este Cel care nu ne lasă pradă deznădejdii și ne ridică atunci când cădem.
Nu ne ridică puterea omenească, nu ne ridică propriile noastre calități sau reușite, ci numai Duhul dumnezeiesc.

El este Cel care se purta deasupra apelor, înainte de crearea luminii, cerului, tuturor plantelor și vietăților și a omului.
El este stâlpul de foc care a călăuzit pe Moise și poporul israelit prin pustie după plecarea din Egipt.
El este Cel care în chip de porumbel S-a pogorât deasupra Mântuitorului la Botez, pentru a-L arăta lumii întregi.
El S-a pogorât în chip de limbi de foc deasupra Sfinților Ucenici și Apostoli întemeind Biserica.

Și El este Cel ce păzește Biserica și credincioșii ei.
Și o va păzi până întru sfârșit până ce toate cele rânduite se vor fi împlinit.
(Adrian Agachi)

Praznicul acesta Ceresc al Cincizecimii ne descoperă că Duhul Sfânt nu este doar Duhul Bisericii, ci și Duhul vieții întregii creații.
El susține, însuflețește și poartă toate cele văzute și nevăzute, fiind pretutindenea prezent și pe toate plinindu’le. Oriunde există viață, ordine, frumusețe și rost, acolo se întrezărește lucrarea Sa mare și tainică.
Astfel, pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli este și vestea că întreaga lume trăiește, se mișcă și se împlinește în Dumnezeu.

(Cornel Constantin
CIOMÂZGĂ)

DUMINICA MARE, POGORÂREA SFÂNTULUI DUH (RUSALIILE)

La 31 mai 2026, Biserica Ortodoxă prăznuiește Pogorârea Sfântului Duh peste Sfinții Apostoli, sărbătoare cunoscută și sub numele de Duminica Mare sau Rusaliile.

În această zi ne amintim cum, la cincizeci de zile după Învierea Domnului Iisus Hristos, Sfântul Duh S-a pogorât asupra Sfinților Apostoli și a Maicii Domnului. După Înălțarea Domnului la cer de pe Muntele Măslinilor, apostolii s-au întors la Ierusalim. După zece zile, în timp ce se aflau adunați în foișorul din Sion, așa cum le poruncise Mântuitorul, s-a împlinit făgăduința Sa.

„Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și toți s-au umplut de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte 2, 2-4).

Mulți oameni veniți la Ierusalim din diferite ținuturi au rămas uimiți auzindu-i pe apostoli vorbind în limbile lor. În acea zi, aproximativ trei mii de oameni au crezut în Hristos și au primit Sfântul Botez (Fapte 2, 41).

Prin Pogorârea Sfântului Duh s-a întemeiat în chip văzut Biserica lui Hristos. În ea sunt chemați să se unească toți oamenii, indiferent de neam sau limbă, în aceeași credință și în aceeași iubire.

Sărbătoarea este numită și Ziua Sfintei Treimi, deoarece Dumnezeu Se descoperă lumii ca Unul în Ființă și întreit în Persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Credința în Preasfânta Treime reprezintă temelia învățăturii creștine și a vieții Bisericii.

Preasfântă Treime, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi!
(Text preluat)

O Icoană a unității Bisericii!!!

Spre deosebire de Icoana Înălțării Domnului, în care Apostolii sunt încă surprinși și tulburați de cele petrecute, Icoana Pogorârii Duhului Sfânt îi înfățișează într-o stare de pace, echilibru și deplină comuniune. Această liniște lăuntrică exprimă lucrarea Duhului Sfânt, Cel care aduce unitate, armonie și întărire în sânul Bisericii.

Apostolii sunt reprezentați așezați în semicerc, pe o bancă înaltă, imagine ce amintește de foișorul din Sion, locul în care s-a petrecut minunea Cincizecimii. Forma semicirculară sugerează comuniunea și unitatea Bisericii, Trupul tainic al lui Hristos. În fundal se poate observa clădirea în care erau adunați, iar întreaga compoziție respectă perspectiva inversă specifică iconografiei bizantine: personajele din planul secund sunt reprezentate mai mari, pentru a evidenția importanța realității duhovnicești față de cea materială.

În partea superioară a Icoanei apare un semicerc simbolic, reprezentând cerul. Din acesta coboară raze de lumină și limbi de foc care se opresc deasupra fiecărui Apostol, semn al revărsării Harului Duhului Sfânt și al primirii darurilor dumnezeiești.

Un element deosebit de important este spațiul rămas liber în centrul adunării apostolilor. Acest loc are o profundă semnificație simbolică: el indică prezența nevăzută a lui Hristos, Capul Bisericii. În unele reprezentări vechi, acest spațiu este ocupat de un tron sau de un Altar, ca simbol al slavei și stăpânirii dumnezeiești. Tradiția ortodoxă subliniază că acest loc nu poate fi ocupat de nimeni altcineva, deoarece Hristos rămâne veșnic în mijlocul Bisericii Sale.
(bizanticons.ro)

Cine este bătrânul din partea de jos a Icoanei?
În registrul inferior al Icoanei, într-un spațiu întunecat asemănător unei grote sau unei temnițe, apare figura unui bătrân îmbrăcat în haine împărătești și purtând coroană. Lângă el este înscris adesea cuvântul „Cosmos”, termen provenit din grecescul κόσμος (kósmos), care înseamnă „lume”, „univers”, dar și „ordine” sau „frumusețe împodobită”. În limba greacă, substantivul este de gen masculin, motiv pentru care iconografia bizantină a ales să reprezinte lumea sub chipul unui bătrân rege.

Acest personaj nu reprezintă un împărat anume și nicio figură istorică, ci întreaga omenire și întreaga creație înainte de primirea luminii Evangheliei. Locul întunecat în care este așezat simbolizează lumea aflată în umbra păcatului, înainte de venirea Duhului Sfânt și înainte de răspândirea credinței creștine. Chipul său bătrân și ușor aplecat amintește de degradarea și „îmbătrânirea” duhovnicească a omului, ca urmare a căderii lui Adam.

Și totuși, deși lumea este afectată de păcat, ea nu și-a pierdut complet demnitatea originară. Tocmai de aceea personajul este înfățișat ca un rege. Coroana și hainele împărătești trimit la chemarea pe care omul a primit-o încă de la creație: aceea de a fi stăpân al lumii și împreună-lucrător cu Dumnezeu în transfigurarea ei. În mâinile sale, bătrânul ține o năframă pe care se află douăsprezece suluri de pergament. Acestea simbolizează învățătura celor doisprezece Apostoli și răspândirea Evangheliei în întreaga lume. Potrivit tradiției iconografice consemnate de Dionisie din Furna, fiecare sul poartă chiar și o mică coroană, semn al autorității apostolice.

Mesajul acestei imagini este unul cu totul deosebit: prin Pogorârea Duhului Sfânt, Apostolii primesc puterea de a ieși la propovăduire, iar „Cosmosul” – lumea întreagă – primește lumina Evangheliei și posibilitatea renașterii duhovnicești.
(bizanticons.ro)

,, - Iubirea fără libertate este cu neputință. Iubirea adevărată nu doar că nu robește, ci se teme să rănească, se sfiește să se impună cu de-a sila.

- Dumnezeu este Iubire, și tocmai de aceea El respectă în chip desăvârșit libertatea noastră.
Nu Se amestecă forțat în viața noastră, nu năvălește, nu cere cu asprime. El stă la ușă și bate.

- Dacă omul îi deschide, Dumnezeu intră. Iar dacă nu, El rămâne afară, așteptând.

- Noi însă, iubind, adesea orbim. Vrem să fim iubiți înapoi. Vrem să ținem cu orice preț lângă noi pe cel iubit, să fim totul pentru el. Și, fără să ne dăm seama, iubirea noastră se preschimbă în siluire.

- Dar iubirea care nu cinstește libertatea celuilalt încetează să mai fie iubire. Se preface în stăpânire, în teamă, în dorință de control.
Libertatea este suflarea iubirii.

Fără libertate, iubirea piere și se preschimbă în opusul ei. De aceea și Dumnezeu ne lasă liberi, chiar liberi să ne întoarcem împotriva Lui.”

(Mitropolitul Antonie de Suroj)

Omul este un inel de legătură între lumea materială și cea spirituală. (...) Ființa umană a fost creată spre comuniune, spre părtășie reciprocă și de aceea ea nu se realizează deplin decât în relațiile cu o altă persoană. Dacă necazurile sau durerile sunt trăite adesea în izolare, în solitudine, bucuriile, pentru a-și descoperi cât mai mult din valențele lor, trebuie trăite în comuniune.

Dacă omul preferă să se izoleze în durerile sale și să le trăiască personal, în reușitele și împlinirile sale simte nevoia să le împărtășească și altora, pentru a le înfrumuseța universul existenței lor și a le îmbogăți viața. (...)

Nevoia de prieteni este derivată la Sfântul Ioan Gură de Aur din realitatea în baza căreia omul nu se simte niciodată împlinit deplin prin sine însuși, ci doar în relație cu Dumnezeu și cu semenii. Subliniind caracterul acesta dialogic și comunional al sufletului uman, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că Dumnezeu ne-a creat „astfel încât să avem trebuință unii de alții”. Din acest motiv, o prietenie este ca o floare frumos pastelată și bine mirositoare. „Și în ce fel crinii și trandafirii dau mirosul cel frumos în tot locul cu floarea, consideră Sfântul Părinte, așa și prietenii, măcar în orice loc ar merge, dăruiesc darul dragostei; mai bine este să umble omul în întuneric decât să nu aibă prieteni.
(Pr. prof. dr. Ioan C. Teșu, Familia contemporană – între ideal și criză)

Multe sunt gândurile, cuvintele și întâmplările care ne abat atenția de la Dumnezeu. Diavolul și slujitorii săi se străduiesc să ne ispitească să facem orice, numai să uităm de Hristos – Mielul lui Dumnezeu, Care S-a jertfit pentru păcatele noastre și a înviat a treia zi după Scripturi.

De aceea avem nevoie de trezvie și de împotrivire în acest război nevăzut, ca să ținem ochii minții ațintiți spre Domnul nostru, așa cum ochii slujnicei sunt îndreptați numai spre mâinile stăpânului său.

Căci dreapta lui Dumnezeu este purtătoare de biruință, și numai cu ajutorul Său putem birui pe toți potrivnicii noștri, dacă stăruim în rugăciune, smerenie și ascultare.

În întunericul acestei lumi numai poruncile Domnului ne arată calea cea dreaptă spre Lumina cea veșnică a Împărăției Cerurilor și numai în comuniune cu Mielul cel blând și smerit ne putem mântui.

„În calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie.” (Psalmul 141)

„Ridicat-am ochii mei la munți, de unde va veni ajutorul meu? Ajutorul meu este de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul.” (Psalmul 120)

De fiecare dată când ai căzut, ridică-te și te vei
mântui.
(Text preluat)

Biserica lui Dumnezeu răsună de slavoslovirea lui Dumnezeu; pentru cu­vintele acestei lumi nu este loc în ea. Sfântul Prooroc David, cu toate că era împărat, cu toate că avea palate largi şi măreţe, cu toate că stăpânea toate mijloacele pă­mânteşti de veselire şi desfătare, a grăit, cercetând şi preţuind toate aşa cum se cuvine: Una am cerut de la Domnul, aceasta voi căuta: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez biserica Lui cea sfântă (Psalmi XXVI, 7, 8).

În bi­serică ne şi rugăm, ne şi zidim, ne şi curăţim de păca­te, ne şi împărtăşim cu Dumnezeu. Pildă de mers la biserica lui Dumnezeu ne-a arătat Mântuitorul (Ioan VII, 14), ne-au arătat şi Sfinţii Apos­toli (Fapte III, 1). Creştinii din toate timpurile au so­cotit ca datorie a lor de neînlăturat mersul cu osârdie la biserica lui Dumnezeu. Sfântul Dimitrie al Rostovului aseamănă mersul la Biserică, în vremea tuturor rugăciunilor care se fac acolo, cu o dajdie cuvenită împăratului pe care toţi trebuie s-o plătească în fieca­re zi.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre rugăciunea în Biserică)

Oare nu este un semn al vremii noastre această zbuciumare, frământare, istovire, căutare şi neurastenizare a omului? Doctorii prescriu tuturor bolnavilor odihnă şi linişte. S-au făcut „case de odihnă” şi „staţiuni de odihnă” pentru oamenii neurastenizaţi; s-au inventat metode de odihnire, de relaxare, încât, parafrazând cuvântul Avvei Dorotei „omul de azi, mai mult decât orice, are nevoie de odihnă”. De ce nu o găseşte? „Învăţaţi-o de la Mine, Cel smerit, ne îndeamnă Domnul, şi veţi avea odihnă sufletelor voastre!”

Prea încrezător în puterile sale, prea lăudăros cu isprăvile sale, omul a uitat, a pierdut calea cea mai bună a smereniei, s-a înstrăinat de izvorul a tot binele şi nu mai are odihnă. Dar „sufletul omenesc nu-şi poate găsi odihnă, fără numai în Dumnezeu” (Fericitul Augustin).

(Protosinghel Petroniu Tănase, Ușile pocăinței)

Niciodată nu uitați că viața pământească ne este dată doar ca să ne pregătim pentru viața veșnică, căci după cum veți trăi viața pământească, astfel va fi și viața veșnică pentru voi. Fiți credincioși Lui Hristos, fiți credincioși Lui așa cum El Însuși a poruncit.

"Fii credincios până la moarte, și-ți voi da ție cununa vieții”.

(Sfântul Luca al Crimeei)

,,Așa cum ne dorim ca Dumnezeu să ne iubească, să ne ierte, să ne treacă cu vederea greșelile, să ne vegheze și să ne ocrotească cu providența Sa, așa să extindem și noi la alți oameni.

Iertarea nu cere efort, nu este greu. De ce are nevoie? Are nevoie de umilință.

Iertând o altă persoană ni se va da iertare pentru nenumăratele noastre păcate și vom avea tot dreptul să-i spunem lui Dumnezeu: „Ce mi-au făcut oamenii, am iertat din toată inima și dragostea mea, conform Evangheliei Tale și Cuvântului Tău.

Acum îți cer să-ți exprimi dragostea pentru mine și să-mi ierți propriile păcate. ”

(Bătrânul Ephraim din Arizona)

Din învățăturile Părintelui Paisie Aghioritul:

•Cu durerea se biruiește durerea: Spunea că nu poți ajuta pe cineva dacă nu suferi împreună cu el.

•Gândul bun: Totul pleacă de la cum îți gândești aproapele. Dacă pui gând bun, vezi alt om.

•Lupta cu sine: Problema nu e lumea și diavolul, ci patimile din noi. „Schimbă-te tu, și se va schimba lumea”.

•Smerenia: Nu te compara cu alții. Dumnezeu lucrează unde e smerenie.

,,– Gheronda, în fiecare zi spun: „De mâine voi lua aminte, mă voi îndrepta”, dar apoi cad iarăşi în aceleaşi greşeli.

– Să-L pui pe Dumnezeu înainte. Să spui: „Cu puterea lui Dumnezeu voi încerca să mă îndrept”, ca să te ajute Dumnezeu. Faptul că vrei să te îndrepţi înseamnă că accepţi ajutorul. Ceri aşadar de la Dumnezeu să te ajute, iar El îşi aruncă privirea asupra ta. Adaugi şi de la tine puţină strădanie şi înaintezi. Cine, când vede un copilaş care încearcă să rostogolească un pietroi cu mânuţele, nu va alerga ca să-l ajute, pentru a nu-l vedea chinuindu-se? La fel face şi Dumnezeu, când vede puţina ta strădanie, te va ajuta să biruieşti.

Unii, deşi nu depun nici un efort pentru a se îndrepta, spun: „Hristoase al meu, am aceste patimi! Tu poţi să mă izbăveşti. Aşadar, izbăveşte-mă!”. Ei, cum să ajute atunci Dumnezeu? Pentru ca să ajute Dumnezeu, omul trebuie să se străduiască pe cât îi stă în putinţă. Adică sunt lucruri pe care trebuie să le facă omul însuşi, ca să ajute apoi Dumnezeu. În nici un caz nu poate fi ajutat, dacă el însuşi nu vrea să se ajute pe sine.“

(Cuviosul Paisie Aghioritul)

,,Nu-ţi fie teamă.
Și Hristos a fost persecutat, și ce?
Dacă ești cu El - atunci ce îți lipsește?
Doar nu uita să te rogi.
Nu cu cuvinte, ci cu inima. Și totul va veni la sine.

Această lume nu va fi salvată de memorie.
Ea va fi salvată de dragoste.
Și nu iubirea planetară din cărți - ci iubirea aceea mică, ascunsă, liniștită din casă, pe stradă, în conversație cu un om care ne calcă pe nervi.

Viața este prea scurtă. Să nu o cheltuim pentru noi. Să o cheltuim pe dragoste.

Şi poate ăsta e secretul:
cu cât ne pierdem mai mult în iubire - cu atât Hristos ne găsește mai mult.

De aceea, când avem chef să ne plângem, în loc să suspinăm, spunem:

"Slavă Ție, Doamne, și pentru asta! “

Pentru că în acea recunoștință, în ciuda tuturor lucrurilor, găsim calea către adevărata pace și îmbrățișarea lui Hristos.”

(Cuviosul Paisie Aghioritul)

,,Nu răspunde răului cu rău. Nu păstra mânie în suflet și nu te grăbi să judeci.

Lasă fiecare om în seama lui Dumnezeu, pentru că numai El cunoaște inima, lupta și căderile fiecăruia.

Când cineva te rănește, când te simți nedreptățit sau uitat, nu lăsa amărăciunea să-ți întunece inima.

Ai încredere că Dumnezeu nu uită nimic. Chiar dacă răspunsul întârzie, El lucrează în taină, la timpul potrivit, spre binele tău.

Încearcă să păstrezi dragostea chiar și față de cei care te-au rănit și lasă dreptatea în mâinile lui Dumnezeu.

Pentru că, mai devreme sau mai târziu, orice om care trece prin durere se întoarce la singurul loc unde găsește liniște…

Exact ca un copil lovit care aleargă spre casă, plângând și strigând:

„Mă duc să-i spun lui Tata!”

,,Să vă folosiţi de clipele frumoase. Clipele frumoase apleacă sufletul spre rugăciune, îl fac subţire, nobil, poetic. Atunci când v-a însufleţit vreun peisaj frumos, să nu rămâneţi la acesta, mergeţi mai departe, la doxologia pentru cele frumoase, pentru a-L trăi pe singurul Frumos, Hristos. Să trăiţi în mijlocul naturii. Natura este taina Evangheliei."

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul

,,Sunt sigur că nu există artă spirituală mai simplă, mai ușoară și aproape pentru toată lumea realizabilă decât această scurtă rugăciune: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, care aduce atât de multe beneficii și succes în confuzia vieții moderne printre mari confuzii, respingerea vieții spirituale și necredinței.

Chiar și atunci când un omul stă, merge, face ceva, și în general, oriunde ar fi, orice ar face, ar trebui să spună această scurtă rugăciune. Ea conține atât mărturisirea credinței, cât și invitația lui Dumnezeu, cât și suspinul pocăinței și speranței - permițând prețului muncii puține și efortului neînsemnat pentru împlinirea poruncii universale de a „ruga neîncetat” și de a obține rezultatele unei asemenea împliniri în toată măreția lor vastă. “

(Gheron Iosif Vatopedinul)

,,Nu spuneţi "nu pot". Cuvintele acestea nu sunt creştineşti. Creştineşti sunt cuvintele: Toate le pot. Dar nu singur, ci întru Domnul, Cel care mă întăreşte, precum ne încredinţează apostolul (Filip. 4, 13).

Nevoile şi grijile sunt, într-adevăr, vătămătoare pentru structura duhovnicească, dar această putere vătămătoare a lor o putem curma prin lăsarea noastră în voia lui Dumnezeu.
Acest lucru nu înseamnă că, încetând activitatea, putem şedea şi aştepta ca Dumnezeu să ne dea, ci să găsim mijloace şi să le folosim în realitate, iar izbânda tuturor să o lăsăm în rânduiala lui Dumnezeu…

Dumnezeu dăruiește viața. Dumnezeu ne și călăuzește în ea. La El trebuie să alergăm și să alergăm întotdeauna și de la El să așteptăm hotărârile. Dar cum hotărăște El și cum ajunge hotărârea Lui la inimă, nu ne putem da seama, însă fără îndoială că fiecare lucru plăcut Lui de El este stârnit și tot de El este dus la desăvârșire.”

(Sf. Teofan Zăvorâtu)

,,Ortodoxia a rămas așa cum a fost revelată în Hristos, dar noi, ortodocșii, suntem foarte departe de chipul pe care îl găsim în Evanghelie și care este chemarea noastră. Suntem milioane, și suntem destul de lipsiți de valoare... Nu se poate spune că lumea pe care o numim creștină a format și a dat o adâncime autentică vieții întregii lumi.
Aceasta nu este o condamnare, ci o provocare – pentru fiecare dintre noi, pentru comunitatea noastră și dincolo de ea – pentru oricine aude această chemare. Dacă nu ne-am înnoit, este timpul să o luăm de la capăt!”

(Mitropolitul Antonie de Suroj)

Dacă vrea cineva să fie sub binecuvântarea lui Dumnezeu, să vină la Sfânta Liturghie...”

În fiecare duminică și sărbătoare, clopotele bisericilor cheamă oamenii la Sfânta Liturghie – locul unde cerul se unește cu pământul, iar Dumnezeu revarsă binecuvântări peste cei care vin cu credință și inimă smerită.

Mulți oameni nu își dau seama cât har primește sufletul la Sfânta Liturghie. Nu este doar o slujbă obișnuită, ci întâlnirea omului cu Dumnezeu. Acolo, în liniștea bisericii, printre rugăciuni, lumânări și cântări sfinte, sufletul găsește pace și întărire.
La fiecare Sfântă Liturghie răsună de mai multe ori cuvintele:
„Pace tuturor!”
Nu este o simplă urare.
Este binecuvântarea lui Dumnezeu pentru toți cei prezenți. Pace în suflet, liniște în inimă, vindecare pentru minte și putere pentru viață.

Omul care trăiește fără pace sufletească nu poate simți adevărata bucurie. De aceea, Hristos, după Înviere, le-a spus ucenicilor:
„Pace vouă!”

Aceeași pace o primim și noi atunci când stăm cu credință la Sfânta Liturghie.
Acolo auzim:
„Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți.”
Cu voi cu toți…
Nu doar cu unii.
Nu doar cu cei fără greșeală.
Ci cu toți cei care vin înaintea lui Dumnezeu cu inimă sinceră.
Mulți bătrâni spuneau că atunci când omul merge duminica la biserică, Dumnezeu îi binecuvintează casa, familia și pașii vieții sale.

Iar la sfârșitul Sfintei Liturghii, preotul rostește:
„Binecuvântarea Domnului peste voi, cu al Său har și cu a Sa iubire de oameni…”
Ce dar mai mare poate primi omul pe pământ decât binecuvântarea lui Dumnezeu?

Să nu uităm niciodată: biserica nu este doar un loc unde aprindem lumânări… este locul unde sufletul respiră lumină.
Doamne, dă-ne puterea să iubim Sfânta Liturghie și să nu ne îndepărtăm niciodată de Tine!

(după cuvintele Părintelui Teofil Părăian)

Sa intelegem sensul celor care ni se intampla!

Nimeni să nu se mâhnească de păcatele sale, ci să le uite ca pe un vis. Mâhnirea de pe urma păcatelor, mâhnirea cea deşartă, este cauza lipsei de înţelepciune. Nimeni nu poate să întoarcă înapoi lucrul trecut şi nu aceasta a cerut de la noi Domnul. Pune păcatul tău înaintea Domnului şi vei avea odihnă, dar pune păcatul tău şi înaintea ta şi uită-te bine la el, de vreme ce s-a întâmplat, şi încearcă să înţelegi de ce anume ţie şi de ce tocmai acum ţi-a lăsat bunul Dumnezeu această ispită.

Caută să culegi sens din toate câte ţi se întâmplă, dar mai ales din păcate. Cel care a găsit sensul căderii sale, care a înţeles-o până la bucurie, încât să mulţumească Domnului, să mulţumească pentru toate, chiar şi pentru acel păcat, să vadă taina iubirii lui Dumnezeu, să vadă taina mântuirii sufletului său, care anume acum şi anume aşa se mântuieşte, acela are smerenie, pentru că nu pune nici un preţ pe faptele sale.

Dar cine nu scoate sens din păcatele în care cade acela va repeta păcatul, până când va înţelege de ce i se lasă lui acel păcat, pentru că până a ajunge la virtuţi trebuie să învăţăm din păcate, şi acesta este un început al virtuţii.

(Ieromonah Savatie Baştovoi, Dragostea care ne sminteşte)

"Preţuiţi Sfânta Spovedanie!

Prin Spovedanie se salvează familia. Prin Spovedanie se scot sufletele din iad înainte de a ajunge acolo.

Prin Spovedanie ne împăcăm cu Dumnezeu înainte de a merge în faţa Judecătorului. Prin Spovedanie reînviem din nou.

Prin Spovedanie căpătăm dor de viaţă. Prin Spovedanie ne dă nouă Dumnezeu bucurie în viaţă.
De spovedanie depinde mântuirea noastră sau osânda noastră!"

(Părintele Ioanichie Bălan, Spovedania, taina împăcării)

Cîteva secvențe de la Sf.Liturghie
Duminica a VII-a după Paști (a Sf. Părinți de la Primul Sinod Ecumenic).

,,Un rol crucial în formularea învățături de credință la I Sinod Ecumenic l-a avut și Sfântul Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei. Lui i se datorează în cea mai mare măsură includerea termenului ‘consubstanțial’, sau ‘de o ființă’, în cadrul mărturisirii finale de credință a Sinodului.
Acesta a avut o viață foarte agitată, pentru că arienii l-au considerat întotdeauna drept principalul lor inamic și au încercat în dese rânduri să pună presiune asupra sa. “
(Text preluat)

Maica Domnului – ocrotitoarea și apărătoarea celor aflați în necaz.

,,Biserica Ortodoxă o cinstește pe Maica Domnului prin sărbători mari, rugăciuni, cântări și icoane sfinte, pentru că ea este Mama Mântuitorului și grabnic ajutătoarea tuturor celor care o cheamă cu credință. De-a lungul veacurilor, oamenii au simțit ajutorul și mijlocirea ei în cele mai grele clipe ale vieții.

Sfinții Părinți au văzut în Rugul Aprins, pe care Moise l-a văzut în Muntele Sinai, o imagine tainică a Maicii Domnului. Așa cum rugul ardea fără să se mistuie, tot așa Fecioara Maria L-a purtat pe Fiul lui Dumnezeu în pântecele ei, rămânând curată și plină de har.

De aceea, credincioșii au alergat mereu la Maica Domnului atunci când necazurile deveneau prea grele. În vremuri de război, foamete, boli sau primejdii, oamenii se rugau cu lacrimi înaintea icoanelor ei, iar rugăciunile nu rămâneau fără răspuns. Chiar și mari cetăți au fost salvate prin mijlocirea Maicii Domnului.

Unul dintre cele mai iubite imnuri dedicate ei este Acatistul Maicii Domnului. Cuvântul „acatist” înseamnă „rugăciune la care nu se stă jos”, pentru că ea este rostită cu evlavie și respect. În fiecare „Bucură-te!” din Acatist se ascunde dragostea și recunoștința credincioșilor pentru Maica Sfântă.

În vechime, atunci când Constantinopolul era asediat de vrăjmași, oamenii ieșeau pe străzi cu icoana Maicii Domnului și se rugau pentru izbăvire. Se spune că, prin mijlocirea ei, cetatea a fost salvată în chip minunat, iar din recunoștință s-a cântat pentru prima dată:
„Apărătoare Doamnă, pentru biruință…”

Și astăzi, milioane de oameni citesc Acatistul Maicii Domnului atunci când au dureri, necazuri sau teamă. Mulți mărturisesc că au primit pace, ajutor și întărire sufletească prin rugăciunile adresate ei.

Să nu uităm niciodată:
Maica Domnului este mama celor necăjiți, acoperământul celor aflați în suferință și lumina celor care și-au pierdut speranța. Cine o cheamă cu credință nu rămâne niciodată singur. “
(Text preluat)

,,Nu putem intra în Împărăţie dacă Îl învăţăm pe Dumnezeu cum să ne rezolve problemele şi cum să ne aranjeze viaţa, întâlnirile, caracterul nostru şi al celor din jur…

Toate problemele şi evenimentele vieţii noastre în timp au rostul de a deveni loc de întâlnire cu Veşnicia. Altfel, e timp pierdut şi locuri de „experimentare” a chinului, a întunericului şi a scrâşnirii dinţilor ca daruri ale lui Dumnezeu pentru a ne trezi şi a urî păcatul.

Dar, atenţie: nu chinul ni-l dăruieşte Dumnezeu sau cele amintite mai sus, ci libertatea de a alege să trăim „după mintea noastră”, ceea ce ne duce în robia voii noastre, subjugată de voia celui viclean sau după mintea Lui, devenită accesibilă oricui voieşte să se lepede de sine, prin Hristos Domnul în Biserica Lui. Durerile şi necazurile vieţii devin daruri când înţelegem că sunt consecinţele alegerilor noastre, prezente sau trecute, şi că dor numai pentru a ne trezi şi a alege Bucuria, şi Pacea, şi Iubirea!

Iar dacă voieşte cineva aceste daruri, îl sfătuiesc să înceapă prin a cere credinţă şi răbdare! Prin aceste daruri, primim lumina şi priceperea, adică harul care ne învaţă ce să facem mai departe…”

(Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredinţare)

,,Hristos S-a înălțat! Mâine, în Duminica a VII-a după Paști – a Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic – îi cinstim pe cei 318 Sfinți Părinți adunați la Niceea în anul 325, între care se află și îndrăgiții noștri mari făcători de minuni: † Sfântul Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei, și † Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei.

Primul Sinod Ecumenic a avut loc la Niceea (astăzi İznik, în Turcia) și a rămas un moment fundamental în istoria Bisericii. Sfinții Părinți au condamnat erezia ariană, au formulat primele articole ale Crezului de la Niceea și au stabilit reguli importante pentru viața Bisericii, inclusiv privind calcularea datei Sfintelor Paști (Pascalia).

În imaginile de mai jos am prezentat detalii dintr-o icoană rară a Sinodului I Ecumenic, pictată în anul 1591 de renumitul iconar Mihail Damaschin din insula Cipru.

Să trăim credința noastră prin rugăciune, prin pilda unei vieți luminate și virtuoase, prin cuvinte rostite cu smerenie, dar și cu tărie, mărturisind adevărul credinței ortodoxe.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic și ale tuturor sfinților, să păstrăm dreapta credință și să dobândim bucuria despre care vorbește Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: „ca bucuria Mea să o aibă deplin în ei” (Ioan 17, 13). Să avem bucuria de a fi ortodocși și nădejdea mântuirii și a vieții veșnice. Amin!

Sfinților Ierarhi Spiridon și Nicolae, împreună cu toți Sfinții Părinți ai Sinodului I Ecumenic, bucurați-vă și rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi!”
(Pr. Mihail Bortă)

Minunea săvârșită la primul Sinod Ecumenic de către Sfântul Spiridon, Episcopul Trimitundei.
,,Ierarhii adunaţi la Sinodul de la Niceea au clarificat învăţătura Bisericii, şi anume că Fiul este deofiinţă cu Tatăl, deci este Dumnezeu. În explicarea acestei problematici, un rol important l-a avut şi Sfântul Spiridon, episcopul Trimitundei care, fără a utiliza formulări academice sau alte cuvinte sofisticate, le-a demonstrat tuturor celor prezenți că Dumnezeu este unul în fiinţă, dar întreit în persoane. Cum a făcut acest lucru? Mai întâi a luat o cărămidă în mâna stângă și le-a spus celor prezenți că, deși este un singur obiect, ea este alcătuită din trei elemente: pământ, apă şi foc. Apoi, cu mâna dreaptă a făcut semnul Sfintei Cruci, spunând: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

Strângând, după aceasta, cărămida, în partea de sus a cărămizii s-a aprins foc, apa a curs pe jos, iar în mâna Sfântului Spiridon a rămas numai lutul. În urma acestei minuni, filozoful Evloghie, adept al lui Arie, s-a botezat și a devenit ortodox.”
(Doxologia.ro)

,,Una din cele mai vechi reprezentări ale scenei pălmuirii lui Arie de către Sfântul Ierarh Nicolae se află la Mănăstirea Panaghia Soumela din Trabzon, Turcia.

În cadrul programului iconografic din biserică se păstrează o frescă originală ce înfățișează primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Specific acestei reprezentări îi este faptul că Sfântul Ierarh Nicolae este zugrăvit pălmuindu-l pe Arie.

Detalii despre scena pălmuirii ereticului Arie aflăm din viața Sfântului Ierarh Nicolae.

Ca participant în calitate de episcop la Sinodul de la Niceea din anul 325, Sfântul Nicolae a rămas cunoscut drept un mare apărător al Adevărului și al dreptei credințe.“
(Doxologia. ro)

Iubiți întru Hristos frați și surori, astăzi în data de 22 Mai Biserica Ortodoxă Prăznuieşte mutarea Moaștelor Sfintul Ierarh Nicolae făcătorul de minuni, din Mira Lichiei în Orașul Bari Italia anul (1087).
Să-l rugăm pe ajutătorul cel grabnic și mijlocitorul cel prea ales către Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, să se roage lui Dumnezeu pentru pentru noi.
De aceea doresc să felicit Întreaga Comunitate cu Sărbătoarea Sf. Ierarh Nicolae, celor ce poartă Hramul casei, dar în deosebi celor ce poartă numele Sfintului Irh. Nicolae, Nicoleta.
Sfinte Părinte Ierarhe Nicolae roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Amin

,,Sfântul Ierarh Nicolae este cunoscut și iubit de poporul credincios ca ocrotitor al celor nedreptățiți, ajutător al celor aflați în primejdii și mângâietor al celor întristați. În viața și în lucrarea sa vedem strălucind iubirea lui Dumnezeu față de oameni — o iubire milostivă, jertfelnică și fără margini. De-a lungul veacurilor, nenumărați oameni au simțit ajutorul său grabnic, chemându-l în rugăciune cu credință și inimă smerită.
De aceea, îl rugăm pe Sfântul Ierarh Nicolae nu doar să ne fie model de credință și milostenie, ci și să ne întărească în neputințele noastre, să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru noi și să ne ajute să împlinim binele pe care adeseori îl cunoaștem, dar nu avem puterea să-l lucrăm.

Sfinte Părinte Ierarhe Nicolae, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!”

,,Smeriți-vă fraţilor, şi iubiţi-vă unul pe altul, şi Dumnezeul păcii şi al dragostei va fi cu voi! Că nu este nimic mai bun decât sunt pacea şi dragostea. Că prin acestea se strică războiul şi toată răutatea.

Fiţi unul faţă de altul milostivi şi buni, precum a zis Hristos: „Poruncă nouă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 12, 26). Şi iarăşi a zis: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9). Şi ce este mai fericit decât a fi împreună cu Dumnezeu în Împărăţia aceasta a dragostei la care suntem chemaţi totdeauna de Hristos?

Pentru aceea, fraţilor, să nu faceţi răutăţi, ca să nu vă despărţiţi de Dumnezeu, Cel Ce ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi, şi ne-a răscumpărat cu Sângele Său. Părăsiţi-vă răutăţile voastre şi câştigaţi dragostea în toate, care este legătura deplinătăţii. Pentru că dragostea acoperă mulţime de păcate. Şi mădularele sufleteşti cele putrede le tămăduieşte!

Că acela ce iubeşte pe fratele său în lumină petrece. De vreme ce Dumnezeu este dragoste, iar frică nu este în dragoste. Drept aceea, de voieşte cineva să se mântuiască, fără de osteneală dragoste să aibă spre toţi; şi către cei mici şi către cei mari. Dragostea nu face rău aproapelui. Şi cei ce voiesc pacea se vor desfăta în dragoste. Mai bine este a mânca pâine uscată, dar cu dragoste, decât viţel gras, dar cu vrajbă! Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.”

(Din Î.P.S. Pimen Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Din cuvintele duhovniceşti ale Sfinţilor Părinți)

„Dacă vrea cineva să fie sub binecuvântarea lui Dumnezeu, să vină la Sfânta Liturghie...”

În fiecare duminică și sărbătoare, clopotele bisericilor cheamă oamenii la Sfânta Liturghie – locul unde cerul se unește cu pământul, iar Dumnezeu revarsă binecuvântări peste cei care vin cu credință și inimă smerită.

Mulți oameni nu își dau seama cât har primește sufletul la Sfânta Liturghie. Nu este doar o slujbă obișnuită, ci întâlnirea omului cu Dumnezeu. Acolo, în liniștea bisericii, printre rugăciuni, lumânări și cântări sfinte, sufletul găsește pace și întărire.
La fiecare Sfântă Liturghie răsună de mai multe ori cuvintele:
„Pace tuturor!”
Nu este o simplă urare.
Este binecuvântarea lui Dumnezeu pentru toți cei prezenți. Pace în suflet, liniște în inimă, vindecare pentru minte și putere pentru viață.

Omul care trăiește fără pace sufletească nu poate simți adevărata bucurie. De aceea, Hristos, după Înviere, le-a spus ucenicilor:
„Pace vouă!”

Aceeași pace o primim și noi atunci când stăm cu credință la Sfânta Liturghie.
Acolo auzim:
„Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți.”
Cu voi cu toți…
Nu doar cu unii.
Nu doar cu cei fără greșeală.
Ci cu toți cei care vin înaintea lui Dumnezeu cu inimă sinceră.

La Sfânta Liturghie omul lasă pentru câteva clipe grijile lumii și intră într-o altă stare – o stare de liniște, de rugăciune și de apropiere de cer. Acolo sufletul se hrănește cu har, iar omul pleacă mai ușor, mai împăcat și mai puternic.
Mulți bătrâni spuneau că atunci când omul merge duminica la biserică, Dumnezeu îi binecuvintează casa, familia și pașii vieții sale.

Iar la sfârșitul Sfintei Liturghii, preotul rostește:
„Binecuvântarea Domnului peste voi, cu al Său har și cu a Sa iubire de oameni…”
Ce dar mai mare poate primi omul pe pământ decât binecuvântarea lui Dumnezeu?

Să nu uităm niciodată: biserica nu este doar un loc unde aprindem lumânări… este locul unde sufletul respiră lumină.
Doamne, dă-ne puterea să iubim Sfânta Liturghie și să nu ne îndepărtăm niciodată de Tine!

(după cuvintele Părintelui Teofil Părăian)

,,Capela Înălțării de pe Muntele Măslinilor marchează, potrivit tradiției creștine și izvoarelor bizantine timpurii, locul de unde Isus S-a înălțat la cer după Înviere.

Aflat deasupra Ierusalimului, acest loc a devenit încă din primele secole unul dintre cele mai importante puncte de pelerinaj creștin din Țara Sfântă. Actuala capelă păstrează urme bizantine, cruciate și tradiția pietrei venerată ca locul Înălțării.

Pentru creștini, Muntele Măslinilor nu este doar un loc cu o panoramă impresionantă asupra Ierusalimului, ci un loc legat direct de promisiunea revenirii lui Isus.
Pasaje relevante pentru Înălțarea Domnului.

“Și i-a dus afară până spre Betania și, ridicându-Și mâinile, i-a binecuvântat. Și, pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer.”
— Luca 24:50-51

“Bărbați galileeni, de ce stați și priviți spre cer? Acest Isus, care S-a înălțat la cer dintre voi, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer.”
— Faptele Apostolilor 1:11,,

,,De ce S-a înălțat Domnul Iisus Hristos la Cer?

De ce S-a înălțat Domnul Iisus Hristos la Cer și n-a rămas pe pământ? În primul rând, ca să trimită pe pământ credincioșilor Săi pe celălalt Mângâietor de aceeași cinste cu El și la fel de îm­belșugat în dragoste, pe Duhul Sfânt Cel Atot­puternic, Care de la Tatăl purcede (și nu de la Fiul), ca Acesta să rămână în veac cu Biserica lui Hristos, să îi învețe pe credincioși toată drepta­tea și tot adevărul, să alunge toată minciuna și nedreptatea din credință și din viață, să întărească în credință și în pătimirile pentru credință, să facă semne și minuni spre întărirea credinței celei adevărate în Hristos și a faptului că ea este mântuitoare pentru toți.

În al doilea rând, Hristos n-a rămas pe pă­mânt, ci S-a înălțat la Cer ca să umple cu Sine tot Cerul, pământul și cele mai dedesubt, ca să cau­te dintru înălțime spre toți creștinii, fiii și urmă­torii Săi, ca să vadă toată viața lor, atât ascunsă cât și vădită, ostenelile si nevoințele lor, să le dea imbold, să-i întărească, să îi îmbărbăteze și să îi mângâie, și astfel să răspândească și să întăreas­că pe pământ credința Sa și Împărăția lui Dum­nezeu. Comandanții armatelor pământești urcă în timpul bătăliei pe un loc înalt și de acolo ur­măresc cu agerime dispozitivul de luptă și mane­vrele armatelor dușmane și pe cele ale propriilor ostași, luând măsurile de cuviință: așa și Domnul, Comandantul și Împăratul nostru, ca să vadă din înălțimea cerului nevoințele tuturor celor care se nevoiesc pentru credința Lui pe pământ, S-a suit la ceruri, spre a vedea nevoințele tainice și vădite pentru credință ale celor ce cred în El, spre a le ajuta neîncetat, a-i întări și a birui împreună cu ei, și a-i încununa cu cununile biruinței.”

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Despre tuburările lumii de astăzi, Editura Sophia)

,,Rugăciunea prinde viață atunci când, în loc să cugetăm la Dumnezeu ca la o Ființă îndepărtată – „El”, „Atotputernicul” și altele asemenea – începem să ne adresăm Lui cu „Tu”, când legătura dintre noi și El nu mai este una rece, distantă, din perspectiva unei a treia persoane, ci devine un dialog viu între „eu” și „Tu”.

Luați, de pildă, Cartea lui Iov, unde întâlnim un adevărat conflict; luați numeroase alte pilde din Sfânta Scriptură, dar și din viața oamenilor – atât din Viețile Sfinților, cât și din întâmplări ale celor păcătoși – în care se arată o tensiune vie, o înfruntare aprinsă, plină de dor și durere; întotdeauna este vorba despre o trăire personală. Nu este cu adevărat rugăciune câtă vreme legătura noastră cu Dumnezeu este rezervată, încordată, rece; câtă vreme stăm înaintea Lui cu o politețe formală, cu un soi de protocol, neputând să-I vorbim direct, nevoind încă de o înlănțuire greoaie de cuvinte și gesturi.

Dar vine un ceas când, dintr-odată, toate acestea se sfărâmă, și izbucnește din inimă un strigăt adevărat, în care vorbim la persoana întâi și a doua. Zicem „eu” și așteptăm ca Dumnezeu să ne răspundă cu „Tu”. Nu cu acel „dumneavoastră” distant și politicos, ci cu acel „Tu” unic și neîmpărțit, care e semnul unei iubiri vii și nemijlocite.”

(Mitropolitul Antonie de Suroj)

Iubiți întru Hristos frați și surori Dreptmăritorii Creştini, mîine Biserica Ortodoxă Prăznuieşte una din cele 12 Sărbători Împărăteşti Înălțarea Domnului Nostru Iisus Hristos.
Drept maritori crestini,
Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, dupa 40 de zile de la Inviere s-a suit la ceruri si a sezut de-a dreapta Tatalui. Cu puterea dumnezeiasca cu care a inviat si a parasit mormantul, tot cu aceeasi putere s-a inaltat de pe pamant la cer; s-a inaltat cu acelasi trup cu care s-a rastignit si a inviat. Mantuitorul implinise opera divina pentru care venise in lume, ne-a adus invatatura mantuitoare, s-a dat ca pilda de implinire prin intreaga Sa viata si mai ales prin jertfirea de pe Crucea Golgotei. Dupa ce a inviat se arata ucenicilor Lui de mai multe ori vorbindu-le de Imparatia lui Dumnezeu. Dar iataa ca dupa 40 de zile sosise timpul sa se intoarca iarasi la Tatal Sau si sa primeasca cununa luptelor Sale precum si cinstea biruintei Sale. Aceasta este taina pe care a explicat-o ucenicilor Sai in ajunul mortii Sale cand le-a zis: ,,Iesit-am de la Tatal si am venit in lume, iar acum las lumea si ma intorc la Tatal. Aceasta slavita taina o serbeaza astazi cu bucurie sfanta noastra Biserica Crestin Ortodoxa. Sa ascultam deci cu atentie Sfanta Evanghelie citita astazi si sa scoatem invataturile si foloasele necesare mantuirii sufletelor noastre. ,,Si pe cand vorbeau ei acestea, El a stat in mijlocul lor si le-a zis: Pace voua. Iar ei, inspaimantandu-se si infricosandu-se, credeau ca vad duh. Si Iisus le-a zis: De ce sunteti tulburati si pentru ce se ridica astfel de ganduri in inima voastra? Vedeti mainile Mele si picioarele Mele, ca Eu Insumi sunt; pipaiti-Ma si vedeti, ca duhul nu are carne si oase, precum Ma vedeti pe Mine ca am. Si zicand acestea, le-a aratat mainile si picioarele Sale. Iar ei inca necrezand de bucurie si minunandu-se, El le-a zis: Aveti aici ceva de mancare? Iar ei i-au dat o bucata de peste fript si dintr-un fagure de miere. Si luand, a mancat inaintea lor. Si le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grait catre voi fiind inca impreuna cu voi, ca trebuie sa se implineasca toate cele scrise despre Mine in Legea lui Moise, in prooroci si in psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca sa priceapa Scripturile. Si le-a spus ca asa este scris si asa trebuie sa patimeasca Hristos si asa sa invieze din morti a treia zi. Si sa se propovaduiasca in numele Sau pocainta spre iertarea pacatelor la toate neamurile, incepand de la Ierusalim. Voi sunteti martorii acestora. Si iata, Eu trimit peste voi fagaduinta Tatalui Meu; voi insa sedeti in cetate, pana ce va veti imbraca cu putere de sus. Si i-a dus afara pana spre Betania si, ridicandu-Si mainile, i-a binecuvantat. Si pe cand ii binecuvanta, S-a despartit de ei si S-a inaltat la cer. Iar ei, inchinandu-se Lui, s-au intors in Ierusalim cu bucurie mare. Si erau in toata vremea in templu, laudand si binecuvantand pe Dumnezeu. Amin.” (Luca 24; 36-53)
Iubiti frati si surori intru Domnul,
In pericopa evanghelica citita la Sfanta Liturghie, Sfantul Evanghelist Luca ne relateaza, foarte pe scurt, inaltarea Mantuitorului lla Cer: ,,Si i-a scos afara din Betania si, ridicandu-Si mainile, i-a binecuvantat. Si a fost cand i-a binecuvantat ca S-a departat de la ei si S-a inaltat la cer. Iar ei, inchinandu-I-se, s-au intors cu bucurie mare in Ierusalim, si erau pururea in biserica, laudand si binecuvantand pe Dumnezeu. Amin” (24; 50-53). Astfel isi incheie Sfantul Luca Evanghelia. Insa, in Faptele Apostolilor, acelasi evanghelist, in calitate de cronicar al Sfantului Pavel in calatoriile apostolice ale acestuia, descrie mai amanuntit - cum am auzit in fragmentul citit - evenimentul Inaltarii Mantuitorului la Cer. Mantuitorul Iisus isi ia ucenicii si se urca pe muntele Eleonului (Maslinilor) la poalele caruia se intinde gradina Ghetsimani, unde El Isi traise cumplita-I agonie. Ii priveste cu duiosie pe acestia, caci era ultima clipa ce o mai avea de petrecut in mijlocul celor iubiti. Inima lor batea cu putere in asteptarea unui eveniment neprevazut, dar apropiat. Unul dintre cei prezenti rupe tacerea: ,,Doamne, oare in vremea aceasta vrei sa asezi imparatia lui Israil?” (Fapte 1; 6). Inca nici acum ei nu se puteau desparti de gandul unei imparatii lumesti, desi Mantuitorul subliniase de atatea ori ca imparatia Sa nu este pamanteasca, ci una spirituala, la a carei temelie El pusese de curand jertfa sangelui Sau varsat pe Cruce.

De aceea le zice: ,,Nu se tine de voi sa stiti anii si timpurile pe care Tatal le-a pus intru a Sa putere; ci veti lua puterea Spiritului Sfant care va veni peste voi si Imi veti fi marturii in Ierusalim si in Iudeea si in Samaria si pana la marginile pamantului. Si, dupa ce a zis acestea, sub privirile lor, s-a inaltat si un nor L-a luat de la ochii lor” (Fapte 1; 7-9). Si, in timp ce, uimiti, Il urmareau cu privirea pana S-a pierdut in inaltul cerului, ,,iata doi barbati (adica ingeri cu infatisare de om) au stat langa ei", zicandu-le: ,,Barbati Galileeni, ce stati, uitandu-va la cer? Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la Cer, asa va veni, cum L-ati vazut mergand la Cer” (Fapte 1;10-11).
Dumnezeiescul praznic al Inaltarii Domnului, pe care il sarbatorim astazi, a fost proorocit cu 800 de ani mai inainte de catre proorocul David in psalmi, prin cuvintele: Inalta-Te peste ceruri Dumnezeule, si peste tot pamantul slava Ta! (Psalm 56; 7). Iar Sfantul Apostol Pavel zice: Acest Iisus, Care S-a pogorat in cele mai de jos ale pamantului, Acesta este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, de-a dreapta maririi intru cele inalte (Efeseni 4; 9-10). Mantuitorul nostru Iisus Hristos nu S-a inaltat in cer, nici peste cer, ci peste ceruri. Nimeni nu stie numarul cerurilor. Unii au spus ca sunt sapte, altii au zis ca sunt noua, dar Sfanta Scriptura nu ne arata numarul lor. Nenumarate sunt cerurile si nemasurat este Dumnezeu, cu vechimea, cu puterea si cu toata intelepciunea. Asadar, Mantuitorul nostru Iisus Hristos S-a inaltat astazi de-a dreapta Tatalui, mai presus decat toate cerurile (Efeseni 4; 10).Insa pentru ce S-a inaltat Domnul de pe pamant la ceruri? Ca sa ne trimita noua pe Preasfantul Duh (Luca 24, 49). Acelasi lucru il spune și Sfantul Evanghelist Ioan: Trebuie sa ma duc Eu, ca de nu ma voi duce Eu la cer, nu va veni la voi Mangaietorul, Duhul adevarului, Care de la Tatal purcede (Ioan 14, 26; 15, 26; 16, 7). A doua pricina pentru care s-a inaltat Mantuitorul la cer este ,,ca sa plineasca randuiala cea pentru noi”, cum scrie in con¬dacul acestui prealuminat praznic. Si care este aceasta randuiala? Rascumpararea lumii prin intruparea, patimirea, moartea si Invie¬rea Fiului lui Dumnezeu, cum zice Evanghelistul Ioan: ,,Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a trimis in lume ca sa rascumpere lumea prin EI” (Ioan 3; 16). Deci L-a trimis Tatal nu numai asa, ca sa vina si sa plece; ci cu o misiune mare pentru cer si pentru pamant, ca sa mantuiasca neamul omenesc.

Si aceasta misiune s-a implinit azi. Pentru vindecarea noastra a trebuit sa sufere El rani si cu ranile Lui sa vindece toate ranile noastre cele sufletesti, adica pacatele, cum zice proorocul Isaia: Si prin ranele Lui noi toti ne-am vindecat (Isaia 53; 5). Biruinta lui Hristos se desavarseste prin Inaltarea Sa la cer. Deci ,,astazi s-a implinit randuiala cea pentru noi”, adica misiunea cea mare pe care a avut-o Cuvantul lui Dumnezeu de la Tatal, sa vina in lume, sa Se nasca, sa traiasca, sa sufere, sa moara si sa invieze pentru noi; apoi sa Se inalte la cer de unde a venit. Aceas¬ta este randuiala pe care a plinit-o Iisus Hristos astazi, in ziua de Inaltare, dupa sfatul cel vesnic al lui Dumnezeu-Tatal. A treia pricina pentru care S-a inaltat Mantuitorul la cer este ca sa ne inalte si pe noi cei ce credem in El, de pe pamant la cer, din iad in rai, din moarte la viata, precum Insusi zice: Iar Eu, cand ma voi inalta de pe pamant, ii voi trage pe toti la Mine (Ioan 12; 32). Oamenii se inalta la cer, la Dumnezeu, prin Harul Sfantului Duh, prin credinta dreapta si prin fapte bune, in fruntea carora stau dragostea crestina, rugaciunea, milostenia, smerenia si pocainta. Prin acestea omul se inalta duhovniceste cu inima si cu sufletul pana la tronul Preasfintei Treimi. Iar prin pacate si necredinta, omul se coboara cu inima, cu mintea si cu sufletul, mai jos decat toata zidirea, adica in iad cu diavolii. Singura salvare a omului cazut in pacate este scularea lui prin pocainta, adica prin spovedanie, cainta, canon si parasirea pacatelor. Pocainta il face mai alb decat zapada, il ridica la cer, il face asemenea cu ingerii si ajunge fiu al lui Dumnezeu dupa har, cum spune proorocul David: Eu am zis, dumnezei sunteti toti si fii ai Celui Preainalt … (Psalm 81; 6). Iisus Hristos S-a inaltat la cer, ca sa gateasca loc de vesnica odihna celor ce fac voia Lui, dupa cum singur a spus ucenicilor Sai: In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt … Ma duc sa va gatesc loc (Ioan 14; 2-3).
Apoi s-a inaltat la cer ca sa stea de-a dreapta Tatalui, sa fie preamarit si sa intre iarasi intru slava Sa, pe care o avea mai inainte de intemeierea lumii. Despre aceasta Se ruga Fiul catre Tatal in noaptea Cinei de Taina, zicand: Preamareste-Ma Tu, Parinte, la Tine Insuti, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai inainte de a fi lumea (Ioan 17; 5). In sfarsit, Mantuitorul S-a inaltat la cer ca sa inalte intru slava trupul omenesc indumnezeit, cu care S-a imbracat prin intruparea din Fecioara Maria si care purta semnele sulitei, ale cuielor si ale loviturilor primite in timpul mantuitoarelor patimi. Vedeti la ce slava a fost inaltat omul? Din iad, de-a dreapta Tatalui intru marire; din adancuri, in lumina cea neapusa a Imparatiei Sale. Iubiti credinciosi Inaltarea Domnului ramane pentru noi un subiect de credinta si de reflectie care este puternic legat de tema eschatologiei. Acest eveniment a nascut si naste o sumedenie de intrebari, unele dintre ele punand la indoiala realitatea inaltarii, altele relativizand-o, altele, intemeiate fiind, incearca sa inteleaga rostul ei pentru viata crestina. Poate una dintre cele mai des intalnite intrebari este aceea care cere lamuriri asupra timpului de 40 de zile pe care Mantuitorul l-a petrecut pe pamant dupa inviere. Se poate pune problema cu privire la ce tip de implicatii ar putea avea acest timp pentru noi: soteriologice (in privinta mantuirii), antropologice (legate de constitutia omului) sau doar iconomice (care privesc modul in care Dumnezeu isi realizeaza lucrarea)? O alta intrebare semnificativa evidentiaza tema aparitiilor Mantuitorului doar pe timpul celor 40 de zile, in timp ce dupa inaltare vederea lui Hristos se adreseaza doar credintei sau revelatiilor speciale. In fine, mai mentionam nevoia de raspuns cu privire la semnificatiile actului in sine a inaltarii Mantuitorului, ale timpului deschis de acest eveniment si pana la cea de-a doua Lui venire.
Care este rostul acestui timp dintre cele doua veniri? De ce nu a luat sfarsit istoria la invierea Domnului? Acestea sunt alte posibile probleme care pot fi formulate in jurul temei date. Am mentionat toate acestea cu scopul de a arata ca in jurul evenimentului inaltarii s-au tesut destule afirmatii, intrebari si intelesuri de-a lungul vremii. Scopul nostru nu este de a da raspunsuri la toate aceste intrebari, ci de a da insemnatatea cuvenita inaltarii Domnului si sarbatorii crestine, sarbatoare care are darul de a actualiza acest act semnificativ din viata Mantuitorului in vremurile de acum. Sfarsitul operei pamantesti a Mantuitorului este inaltarea. Acest fapt presupune nu o absenta fizica a Lui dintre noi si o prezenta fizica in alt spatiu, in cer. Cert este ca inaltarea presupune un salt calitativ, o trecere a omului spre un alt tip de existenta, in care trupul si dimensiunea materiala depasesc limitarile actuale. Inaltarea (termenul presupune o urcare) inseamna accederea omului la o pozitie in prezenta lui Dumnezeu de asa maniera ca omul primeste capacitatea de a comunica si de a participa la viata lui Dumnezeu in alte coordonate decat cele actuale. Ducerea omului in prezenta lui Dumnezeu ia forma, la Mantuitorul, a unui act jertfelnic, de totala si neconditionata daruire. Prin acest act de jertfa de sine, in umanitatea lui Hristos transpare modul nou de a fi al omului, cel dupa chipul lui Dumnezeu, mod care corespunde existentei eterne. Acceptarea acestei jertfe de catre Dumnezeu are ca si consecinta asezarea Mantuitorului „la dreapta maririi” , adica intr-o pozitie de slava si de autoritate care are consecinte directe asupra intregii lumi. In aceasta pozitie de slava, Hristos are toata puterea, toata capacitatea de a actiona cel mai eficient asupra omului si asupra lumii, prin opera de a atrage oamenii la Sine, acolo, „in inaltime”. Acel loc nu este altul decat intimitatea sanului dumnezeirii, la care omul este invitat sa participe. Inaltarea deschide astfel calea fiecarui om de a accede la pozitia pe care o are Hristos acum, adica in prezenta lui Dumnezeu. Aceasta opera nu este altceva decat actualizarea intregii opere de mantuire savarsite de Hristos la nivelul persoanei umane. Actorul principal care va face posibil acest proces este Duhul Sfant.
Asa cum arata chiar Mantuitorul, inaltarea este de maxima importanta chiar in aceasta directie, pentru ca ea lasa loc intrarii pe scena a celei de-a treia persoana a dumnezeirii. In fine, inaltarea lui Hristos ni se prezinta ca un prim rod, ca un rezultat care confirma si certifica finalul procesului inceput in fiecare dintre noi, este garantia invierii si inaltarii fiecarui credincios, la sfarsitul istoriei. Noi toti sa inaltam inimile noastre catre Ierusalimul cel ceresc unde Iisus Hristos s-a inaltat astazi si acolo sa ne punem toate nadejdile noastre, dezlipindu-ne inimile de desfatarile lumesti, caci acestea sunt numai noroi si fum. Sa ne bucuram in aceasta zi a Inaltarii, din toata inima noastra, ca si noua ne este deschis cerul si raiul prin Harul Domnului nostru Iisus Hristos.Amin.

Preot David Marian.

,,Iov, Eu pe tine te-am turnat ca laptele în pântecele maicii tale, te-am închegat ca brânza, te-am țesut ca pânza, ți-am făcut inimă și oase și te-am făcut făptura Mea în pântecele maicii tale și Eu am zidit inima ta și am știut că nu-ți vei pierde răbdarea. Eu am întemeiat inima ta întru tine și credința și răbdarea ta.”

,,Poate că cele mai teribile cuvinte rostite de Mântuitorul sunt la Luca 22, 67: „Dacă vă voi spune nu veți crede.” Aceasta-i condiția umană. Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alții. Nu vrem, nu putem, nu știm, nu cutezăm, nu ne străduim să-i credem pe ceilalți. Experiențele sunt intransmisibile. Ajungem să pricepem unele lucruri – la ce bun? Nu suntem crezuți. Putem vorbi, dar nu putem stabili comunicația, obține legătura. Ce ne rămâne a face decât, urmându-i pilda, să tăcem neîncruntați?

Treptele iertării
Greșiților noștri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. Și iertarea fără uitare e ca și cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinți.

Ne iertăm și mai greu pe noi înșine. Și această ținere de minte otrăvește. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căință, dincolo de căință: la a ne ierta.

Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greșit. Cine ajunge să poată ierta pe cel față de care a greșit, cu adevărat izbutește un lucru greu, cu adevărat bate un record.

Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpățânatei și contabilei noastre răutăți. E și cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (că-l poate ierta) și nici în bunătatea lui Hristos (că vrea să-l ierte).

Când Francezii spun „Dieu a créé l’homme à son image qui le lui a bien rendu”, trăsătura aceasta a făpturii au avut-o desigur în vedere, specifică lui Iuda. Celui care ne-a creat după chipul și asemănarea Sa îi plătim cu aceeași monedă, închipuindu-ni-L după chipul și asemănarea noastră: atât de răi și neiertători încât nu ne vine a crede că Dumnezeu poate ierta cu desăvârșire orice. Nu! Nu putem gândi o putere, oricât de atotputernică în domeniul fizic (minunile materiale cele mai fantastice le admitem), în stare să facă lucrul acesta de neconceput: să ierte.''
(Părintele Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii)

Câteva secvențe de la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie din Duminica a 6-a după Paște.

,,Iar aceia care își acoperă ochii inimii lor cu veșmântul gros al viciilor și, potrivit învățăturii Mântuitorului, «ochi au și nu văd, urechi și n-aud și nu înțeleg» abia dacă văd în adâncul inimii lor acele crime care sunt mari și aducătoare de moarte, fără să-și dea seama cum se strecoară gândurile vinovate, sau acele porniri ascunse și necurate, care ațâță mintea prin ușoare și tainice ispite. (…) Pricina care ne împinge în această greșeală este că, necunoscând în adâncime virtutea de a nu greși, socotim că nu putem cădea deloc în nicio vină prin aceste rătăciri alunecoase și vinovate ale gândurilor. Stăpâniți de supărare, ca și cum ochii ne-ar fi fără vedere, nu luăm în seamă decât păcatele de moarte și credem că trebuie să ne ferim de cele care sunt condamnate de asprimea legilor vremii acesteia. Credem că dacă nu călcăm aceste legi suntem în afara oricărui păcat. Astfel, fiind despărțiți de numărul celor care văd bine lucrurile, nu vedem multele josnicii mărunte, care sunt îngrămădite în noi, n-avem niciun fel de remușcare binefăcătoare dacă tristețea ne copleșește sufletul. Nu ne doare că suntem ispitiți de gloria deșartă, nu plângem dacă ne facem rugăciunile mai târziu și mai fără tragere de inimă, nici nu socotim o vină dacă, în timp ce cântăm psalmi sau ne rugăm, ne gândim la altceva decât la rugăciune. Nu ne îngrozim că multe nu pot fi făcute sau vorbite în fața oamenilor, nu roșim să le gândim, deși știm că acestea sunt cunoscute de Dumnezeu. Nu ne cură­țăm cu lacrimi de tina viselor urâte. Nu plângem că în însăși evlavia milosteniei, când ajutăm frații sau când împărțim pomană săracilor, cu întârzierea zgârceniei um­brim seninătatea bucuriei noas­tre. Nu credem că suntem lo­viți de vreo daună când, uitând de Dumnezeu, gândim la cele vremelnice și necurate. Astfel încât ni se potrivesc destul de bine aceste cuvinte ale lui Solomon: «M-au lovit, nu m-a durut. M-au bătut, nu știu nimic». Dimpotrivă, cei ce așază numai în contemplarea celor divine și duhovnicești partea cea mai de preț a plăcerii, bucuriei și fericirii lor, dacă sunt sustrași puțin și fără voia lor de la această așezare prin gânduri nesăbuite, socotesc că au săvârșit o nelegiuire, pe care o pedepsesc prin căință neîntârziată.”
(Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a III-a, A treia convorbire cu părintele Theonas, Cap. VI, 5, Cap. VII, 1-3, Cap. VIII, 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57)

,,Ce este mai mare decît iubirea părinților pentru copilul lor? Iubirea aceasta firească este și mai mare, și mai sensibilă atunci cînd copilul e bolnav. Dar ce să spunem despre iubirea părinților pentru copilul lor orb pe care l-au purtat cu grijă să nu se rănească, să nu se ardă, să nu cadă. Ce poate fi, deci, mai mare decît iubirea părinților pentru copilul lor orb care și-a recăpatat vederea? Mai mare poate fi doar frica, frica de excludere.

Evanghelia de azi este despre vindecarea de către Hristos a tînărului orb. Dar este și despre frica de a mărturisi.

Atunci cînd mai marii Templului, cărturarii și fariseii au aflat despre minunea săvîrșită de Hristos, au chemat la ei pe părinții tînărului și le-au cerut să mărturisească de e adevărat. Deși Hristos le vindecase copilul, adică le-a arătat o putere supranaturală, totuși frica lor de șefii direcți era atît de mare, încît au evitat să spună cum și-a recăpătat vederea: “Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine” (Ioan 9, 20-22). Apoi, Evanghelistul Ioan ne spune și pricina pentru care nu au mărturisit adevărul: “Acestea le-au spus părinţii lui, pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale că, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă”.

Iată cît de mare este puterea fricii indusă sistematic, picătură cu picătură, în inima omului slab. Este mai mare chiar decît iubirea pentru propriul copil. Sau credeți că cei care au văzut cum orbul din naștere a văzut în chip minunat nu s-au gîndit că își poate pierde din nou vederea din pricina tăgăduirii lor? Da, dar frica era mai mare chiar decît iubirea pentru propriul copil. Acest soi de frică și de șantaj cu excluderea este folosit pînă astăzi de către diavol și fiecare din noi îl cunoaște pe propria piele.

Așa dăinuie în lume trădarea, așa ne stăpînește răul și de asta nu îsi poate face loc printre noi Binele, pentru că ne temem. De partea cealaltă, a fost femeia samariteancă, cea care a lăsat căldarea la fîntînă și a alergat să spună tuturor că L-a aflat pe Hristos (Ioan 4).

Deși Hristos Își revarsă milele Sale peste toți, totuși doar cei care nu se vor rușina să-L mărturisească înaintea oamenilor vor fi mîntuiți, ceilalți fiind lepădați în Ziua Judecății: “Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri” (Luca 8, 38).”

(Ieromonah Savatie Baștovoi)

,,Maica Domnului, în calitate de „A Doua Evă”, a recapitulat firea și alegerea hotărâtoare a Evei. Cu alte cuvinte, ea a fost om și a fost fecioară, așa cum era Eva înainte de cădere, dar în loc să aleagă să nu asculte de Dumnezeu, Maria a ales să facă voia Lui. Ea a acceptat cuvântul Lui și L-a zămislit pe Hristos, Dumnezeiescul Cuvânt, Care S-a întrupat în pântecele ei.

La Facerea 3, 20, Septuaginta traduce numele ebraic „Eva” literal prin „viață” (ζωή): „Și a pus Adam femeii sale numele, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii”. Clement Alexandrinul (secolul al II-lea) tâlcuiește astfel acest pasaj: Femeia care a început fărădelegea a fost numită „Viață” pentru că este responsabilă pentru șirul celor care s-au născut și au păcătuit. Astfel, ea a devenit mama și a celor drepți, și a celor nedrepți. Fiecare dintre noi se dovedește a fi drept sau de bunăvoie se arată neascultător.

Cu alte cuvinte, precum ne spun Scriptura și Părinții, Eva a devenit mama biologică a neamului omenesc. Chiar dacă acceptăm sau nu acest termen literal, putem înțelege implicațiile lui în ceea ce privește o moștenire comună. Această moștenire include o origine nobilă, de vreme ce Dumnezeu ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa (Facerea 1, 26) și ne-a dat, prin urmare, voință neîngrădită [liber arbitru]. Însă fiecare dintre noi are capacitatea de a săvârși fapte bune sau rele. Povestea tragică a neamului omenesc, așa cum o citim în Vechiul Testament, dă mărturie neîncetat despre eșecul lui Israel de a-și ține făgăduința sa inițială sau de a păzi legământul său cu Dumnezeu.

Maria, Maica Domnului, în calitate de „A Doua Evă”, a recapitulat firea și alegerea hotărâtoare a Evei. Cu alte cuvinte, ea a fost om și a fost fecioară, așa cum era Eva înainte de cădere, dar în loc să aleagă să nu asculte de Dumnezeu, Maria a ales să facă voia Lui. Ea a acceptat cuvântul Lui și L-a zămislit pe Hristos, Dumnezeiescul Cuvânt, Care S-a întrupat în pântecele ei. Consecințele acestei fapte, care izvorăsc atât din harul cu care a fost înzestrată Fecioara, cât și din libera sa voință, sunt la fel de importante pentru restul omenirii – și, într-adevăr, a întregii creații –, ca și cele ale neascultării Evei. Întruparea a adus răscumpărare din moarte și păcatul moștenit, împreună cu nădejdea mântuirii.

Din acest motiv, Maria este cinstită în multe texte liturgice drept „Maica bucuriei” și chiar ca „Maica Vieții”. Ultimul epitet face aluzie tipologic la Eva, care este „Maica tuturor celor vii”. Se referă însă, în același timp, la faptul că Maria a născut Viața lumii, pe Hristos Însuși. Astfel, prin El, Fecioara Maria a ajutat la dăruirea vieții veșnice tuturor celor care primesc Cuvântul Lui.”

(Mary B. Cunningham, Maica Vieții. Învățătura ortodoxă despre Maica Domnului, traducere Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 108-109)

,,- Puteți să ne vorbiți de taina credinței? Sunt persoane care au credința de când sunt mici, altele care o găsesc cu mult mai târziu…

– Este adevărat ceea ce spuneți. Este un aspect al credinței care este cel pe care-l moștenim de la părinții noștri, din tradiție. Avem o bunică virtuoasă ca model, continuăm modelul ei de viețuire, expresiile credinței ei : avem credința pe care am primit-o moștenire. Dar trebuie să știm că în cele din urmă, ceea ce Dumnezeu cere, nu sunt doar lucrurile exterioare, lucrurile pe care le primim prin moștenire : ceea ce contează este ceea ce am câștigat noi prin propria sudoare. Toți dintre noi care sunt creștini ortodocși botezați, primim prin Botez harul credinței, al buneivoiri, al răbdării… îl primim în germene ca un dar. Și deci, acest germene al virtuților îl primim atât prin botez, cât și ca moștenire de la părinții noștri, dar, ceea ce avem în adâncul nostru are nevoie de a fi cultivat. Și, cum se cultivă acest germene? Trebuie să ai dorința de a-l cultiva, trebuie să lucrezi pentru asta, trebuie să citești, trebuie să te rogi, trebuie să urmezi poruncile lui Dumnezeu. Așa putem să facem să crească acest germene al credinței. Nevoința pentru virtuți permite cultivarea credinței, și, de asemeni, durerile vieții care ne aduc încercări. Cum pot să iubesc? Dragostea o avem înlăuntrul nostru în germene, dar trebuie să luptăm împotriva egoismului pentru a putea să-i iubim pe alții.

Avem cu toții germenul virtuților: Dumnezeu nu ne va cere niciodată ceva ce nu avem prin botez.

Și, pentru a termina, cel mai bun prieten al nostru este Dumnezeu. Dumnezeu este prietenul cel mai ușor de a ajunge la El, pentru că putem să-L găsim ușor. Între noi avem dificultăți! Să știți că dacă vreți ceva, prietenul cel mai fidel care poate să răspundă la toate cererile noastre, este Dumnezeu. Și dacă Îl avem pe Hristos ca prieten, relațiile noastre cu ceilalți oameni vor fi ușoare.“
(Arhim. Elisei, Starețul Măn. Simonopetra)

,, În toate formele de înstrăinare pe care le simte cineva, precum uscăciune duhovnicească, trândăvie, împietrire și altele asemenea, să nu fugă din bunul stadion al stăruinței în rugăciune. Atunci norul întunecat nu va întârzia să se împrăștie și iarăși soarele strălucitor, Iisus al nostru, nu va întârzia să adape inima noastră vătămată de uscăciunea de mai înainte.

Vorbăria, osândirea, mânia, și în general orice se opune dragostei, împiedică lucrarea harului. Pentru aceea, cei care vor să se roage să se depărteze atât cât este cu putință de toate acestea sau să îndrepte greșeala cât de repede cu putință prin pocăință. Nimeni să nu deznădăjduiască din aceasta bună strădanie a rugăciunii monologice a Domnului nostru Iisus Hristos, oriunde și oricum s-ar afla, independent de vârstă sau neam și să fie sigur că mult folos poate dobândi de aici. Este cea mai de pe urmă înșelare să socotească cineva că lucrarea acestei rugăciuni este exclusiv datoria monahilor și nu datoria comună a oricărui credincios.

Dacă orice cap este spre durere și orice inimă spre întristare, atunci nu există nimeni fără peripeții și fără nevoi. Dincolo de faptele dragostei pe care ni le impune mântuirea, alt mijloc de mântuire în afară de rugăciune nu se află. „Cheamă-mă în ziua necazului tău și te voi izbăvi și Mă vei slăvi”, zice Domnul. Iar David adeverește și el mântuirea care vine din rugăciune, zicând: Către Dumnezeu am strigat când m-am necăjit și m-a auzit[1] și Auzit-a Domnul cererea mea, Domnul rugăciunea mea a primit[2].
Dușmanul neîmpăcat al firii noastre, păcatul, care este boldul morții și pricina oricărei nenorociri, cum va fi depășit și înlăturat din calea vieții noastre, fără rugăciune? Scoală-Te, Doamne, și ia aminte spre judecata mea, Dumnezeul meu și Domnul meu, spre pricina mea[3]. Cum vom reuși să cunoaștem care este voia lui Dumnezeu, care este cel dintâi și mai de seamă scop al nostru, dar și al interesului nostru simplu, în viața noastră practică de zi cu zi? De la început Dumnezeu fiind chemat și rugat prin rugăciune, dăruiește, împarte și transmite toate făpturilor Sale. Astfel, rugăciunea rămâne elementul esențial al vieții și al dăinuirii ființelor raționale.

Pururea pomenitul gheron Iosif Isihastul a numit rugăciunea „limba veacului viitor”, pe temeiul experienței și învățăturii Părinților că plinirea harului în orice suflet îndumnezeit este rugăciunea neîncetată. De altminteri, lucrarea îngerilor în vecii nesfârșiți ai slujirii lor către Dumnezeu, ce altceva este decât laudă și doxologie, adică rugăciune?

Concluzia, așadar, acestui mic tratat despre rugăciune, este că rugăciunea este necesară oricărui om, în orice timp, spațiu și mod în care viața noastră mult învălurită ne silește să ne aflăm. Ci întru toate, prin închinăciune și prin rugă cu mulțumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu[4], zice Pavel, iar Domnul: Și toate câte veți cere, rugându-vă cu credință, veți lua[5].”

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, traducere de Laura Enache, Editura Doxologia)

"De ceva vreme, mă chinuia o apoftegmă din Patericul egiptean. De câțiva ani buni, de fapt, m-am oprit la o apoftegmă, în care se povestește că un ucenic vine la Avva lui și-i spune: „Dă-mi și mie un cuvânt de folos”. Și i se dă un cuvânt de folos. În Patericul egiptean, de obicei, se spune și numele Avvei și numele ucenicului. De data asta nu se spune nimic, nici măcar ce cuvânt de folos i-a dat. Urmarea este că acel ucenic dispare și apare după douăzeci de ani și spune: „L-am făcut, mai dă-mi unul”.
Cu puțin timp în urmă, m-am întrebat: Oare ce i-o fi spus, deci, Avva ucenicului său? Apoftegma o știu de foarte multă vreme, dar de foarte puțină vreme m-am întrebat ce cuvânt i-o fi spus, de i-au trebuit acestui om douăzeci de ani ca să-l împlinească desăvârșit. Și bineînțeles că, punând întrebarea, am și aflat răspunsul, tot în Patericul egiptean, cuvânt peste care treceam fără să-l înțeleg, fără să-l adâncesc. A venit un călugăr și a fost întrebat: „Ce faceți?” Și el a răspuns: „Mi-au trebuit douăzeci de ani de nevoințe ca să-i văd pe toți ca pe unul singur”. Cred că asta trebuie să lucrăm astăzi"
(Părintele Valerian Pâslaru).

,,Una dintre temele dominante ale Episcopului Nicolae de-a lungul acestei lucrări întregi este valoarea supremă a libertăţii omului. Acest lucru este limpede de la început, din prima sa omilie. "Înţelepciunea omului, inima omului şi voinţa omului trebuie cercetate. Fără ispitire nu există libertate, şi fără libertate nu există oameni, ci numai două feluri de piatră - mişcătoare şi nemişcătoare" (Bunavestire). "Omul este o fiinţă liberă ... el este făcut pentru libertate şi se mişcă spre libertate" (Naşterea Domnului III). Spunând "se mişcă spre", Episcopul Nicolae arată că libertatea nu este numai un dar ci şi o menire, nu numai punctul nostru de pornire ci şi obiectivul nostru fundamental care ne cere un pelerinaj foarte lung, marcat de suferinţă şi jertfă. Nu este uşor să fii liber! Într-adevăr, aşa cum sublinează el în repetate rânduri, nu poate exista nici un fel de libertate fără ascultare. Este semnificativ faptul că, în predica sa de la începutul Postului Mare, el recomandă postirea nu ca disciplină, sau restricţie de suprafaţă asupra independenţei noastre, ci anume ca un mijloc al eliberării interioare, o "cale lăuntrică" către cunoaşterea a ceea ce înseamnă să fii cu adevărat liber.
Postirea [notă de subsol: înfrânarea permanentă de la cele rele pentru cele bune ale lui Dumnezeu, dimpreună cu paza celor cinci simţuri, care-l aşează pe nevoitor în urcuşul desăvârşirii] ne face "uşori şi viguroşi", "hotărâţi", "milostivi", slobozindu-ne dintru această "temniţă pământească" şi deschizându-ne iarăşi poarta spre "ţara cea adevărată a noastră" (Duminica lăsatului sec de brânză).
Dacă nu există libertate fără ascultare, înseamnă că este adevărat şi faptul că - la un nivel cu mult mai profund - nu se află nici un fel de libertate fără Hristos. Mântuitorul este modelul nostru pentru ceea ce înseamnă să fii liber cu adevărat: când a mers la răstignire, El a făcut aceasta cu bunăvoire şi prin alegerea Sa de voie. În legătură cu aceasta, Episcopul Nicolae dă o mare valoare Agoniei din Grădina Ghetsimani: "Dacă durerea trupească de pe Cruce a fost mai mare, aici durerea mai mare a fost în sufletul Lui" (Vinerea Mare). Domnul nostru Hristos - născut în Betleem, botezat în Iordan, răstignit pe Cruce pe Golgota, înviat din morţi, trimiţând pe pământ Duhul de Rusalii - formează miezul neschimbat şi inima întregii predicări a Episcopului Nicolae: "Totul se înnoieşte în El" (Bunavestire).

(Sfântul Nicolae Velimirovici - Cartea, Omilii și predici 1 - 10)

Câteva secvențe din cadrul adunării!

,,Ai păcătuit? Vino în Biserică şi şterge păcatul tău. Ori de câte ori cazi pe un drum, tot de atâtea ori te şi ridici; astfel, ori de câte ori păcătuieşti, de atâtea ori să te şi pocăieşti. Nu deznădăjdui, nu fi nesârguincios, ca să nu-ţi pierzi nădejdea în bunătăţile cereşti care s-au pregătit pentru noi. Şi chiar dacă şi la bătrâneţe ai păcătuit, pocăieşte-te şi vino în Biserică. Aici este spital, nu tribunal. Aici se dă iertare, nu ți se cere a răspunde pentru păcate. Spune-I lui Dumnezeu, „Ţie unuia am greşit şi răul în faţa Ta l-am făcut” (Psalmi 50, 4), şi te va ierta. Arată-I pocăinţă şi te va milui. Căci unele depind de noi iar altele de Dumnezeu. Dacă noi facem ceea ce depinde de noi, va face şi Dumnezeu ceea ce depinde de El.
Aşadar, de vreme ce Domnul tuturor este atât de iubitor de oameni, să nu fim nepăsători faţă de mântuirea noastră. Ne aşteaptă Împărăţia Cerurilor, pe care ochiul n-a văzut-o şi urechea n-a auzit-o şi la inima omului nu s-a suit. Nu trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca să n-o pierdem? Nu trebuie să dăm ceva, fie şi cât de mic, pentru a le dobândi pe cele mari şi nepreţuite? Să ne pocăim, deci, să obişnuim mâinile noastre să dea milostenie, să ne smerim, să ne întristăm, să plângem. Toate acestea sunt mici. Mari, mai presus de puterile noastre, sunt cele pe care ni le va da Dumnezeu, raiul şi împărăţia cerurilor, în care fie să intrăm cu toţii, cu harul Lui.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele Vieții, Editura Egumenita

,,Cercetați Sfânta Scriptură, unde totul este mântuitor. Citiți mai mult Noul Testament decât Vechiul Testament, pentru că prin el ne vorbește Hristos, care a înlocuit Legea cea veche prin una nouă, Legea harului. Dar nu renunțați nici la profeți și nici la psalmi, care sunt de o frumusețe extraordinară.

Ce sună mai frumos decât: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” sau „Miluiește-mă, Dumnezeule după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale, șterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește. Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea”? Ați auzit vreodată ceva mai frumos decât acest psalm de pocăință? Toată psihologia omenirii este aici, în Psalmul 50. El cuprinde adâncul inimii noastre. Acest psalm ne duce în străfundul inimii noastre, unde vedem că întru păcate ne-am născut și întru fărădelegi ne-a zămislit maica noastră.

Aș dori să înțelegeți toți acest lucru și să vă schimbați puțin gândirea, să vă schimbați puțin perspectiva cu care priviți lumea. Dacă păstrați această distanță pe care Sfânta Scriptură ne-o dă față de lume, nu mai sunteți sclavi. Să știți că libertatea nu înseamnă că nu ești servitorul cuiva sau că nu ești în închisoare. Libertatea este una spirituală și ea se câștigă prin virtute. Așa că poți să fii în închisoare și să fii „foarte liber”, pentru că libertatea noastră este în Dumnezeu. Libertatea noastră este în Biserică, și nu în instituțiile lumești. Libertatea este în Iisus Hristos, și nu în stăpânii lumii acesteia.“

Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Editura Bonifaciu, 2009, pp. 64-65

,,Să ştiţi că nu există suflet sub cer care şi-a pus nădejdea în Maica Domnului şi să rămână ruşinat până la urmă!

Prin rugăciunile ei, orice suflet va avea în veacul de acum linişte, alinare, acoperire şi sprijinire, iar în vremea morţii mila Maicii Domnului nu îl va lăsa; şi în ziua Judecăţii, Maica Preasfântă va sta în genunchi înaintea Preasfântului şi Preadulcelui ei Fiu şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos şi va zice: „Doamne, Dumnezeule şi Fiul meu, acest suflet necăjit, chiar dacă a greşit, dar pururea mi-a cerut să mă rog Ţie. Iartă-l şi fă cu dânsul milă!”.

Şi aşa vom câştiga prin rugăciunile Maicii Domnului milă, şi în veacul de acum, şi în vremea morţii, şi în ziua Judecăţii.“

Arhimandrit Cleopa Ilie, Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, Editura Teognost

,,Fraților şi surorilor, care vă îndoiţi de mântuire, să vă întăriţi bine în minte că: De-ar face omul toate bunătăţile şi chiar de s-ar da şi la moarte pentru apărarea dreptăţii, însă fară darul cel sfânt al Domnului nu este mântuire. „A Domnului este mântuirea şi peste norodul Său binecuvântarea Sa” (cum zice Prorocul David în Psalmi).

Şi iarăşi: De-ar săvârşi cineva toate răutăţile din lume, însă dacă nu-şi pierde nădejdea în Dumnezeu şi dacă aleargă la pocăinţă, tot se mântuieşte. „Deşartă este mântuirea omului”, zice Psalmistul, adică toată strădania omului este zadarnică fără ajutorul lui Dumnezeu. Fiecare om este luptat de felurite păcate şi se răneşte de ele. Deci noi singuri, oricâte bunătăţi şi oricâte nevoinţe am face, nu suntem în stare să ne vindecăm şi să dobândim nevinovăţia. Darul lui Dumnezeu împlineşte toate lipsurile noastre şi ne vindecă spre mântuire.“

Sfântul Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine… Opere complete, Editura Doxologia, Iași, 2010

Câteva secvențe de la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie din Duminica a 5-a după Paște.

,,Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului'' (Matei 28, 20), întreg în apostolicitate şi, prin apostolicitate, cu toţi credincioşii, până la sfârşitul veacului. Tocmai aceasta este întreaga Sfântă Predanie a Bisericii Ortodoxe apostoleşti: viaţa în Hristos - viaţa în Sfânta Treime, în creştinare, în-treimificare (cf. Matei 28, 19-20).
Din cale-afară de însemnat este acest lucru: în Biserica Ortodoxă a lui Hristos, Sfânta Predanie, întotdeauna vie şi de viaţă făcătoare, este alcătuită din: Sfânta Liturghie, toate sfintele slujbe dumnezeieşti, toate Sfintele Taine, toate sfintele fapte bune, tot adevărul veşnic, toată dreptatea veşnică, toată dragostea veşnică, toată viaţa veşnică, tot Dumnezeu-Omul Hristos, toată Sfânta Treime, toată viaţa dumnezeu-omenească a Bisericii în toată plinătatea sa dumnezeu-omenească,
împreună cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi Sfinţii.

(Sfântul Iustin Popovici)

,,Prin Biserica pământească stăm în legătură cu cea cerească: se poate spune că Biserica de pe pământ este întruparea celei cereşti.
Slujbele Bisericii, cultul, rânduiala liturgică, împreună cu toate vorbele lor sfinte şi cu toate alcătuirile şi rânduielile Bisericii, întrupează duhul: acestea sunt chipul văzut al celor nevăzute, precum au fost porumbelul peste capul Mântuitorului, sau limbile de foc pe capul apostolilor. Şi precum litera exprimă un sunet, cuvântul un gând, tot aşa şi cultul este expresia unui conţinut: desăvârşita cale a mântuirii.
Sfânta Liturghie este o catedrală imensă în cuvânt şi faptă: săvârşite cu împreună lucrarea Duhului de mii de oameni în mii de ani.”

(CREDINŢA ŞI TRĂIREA ORTODOXIEI de TITO COLLIANDER;
Traducerea din limba suedeză şi notele de Părintele Dan Bădulescu)

Câteva secvențe de la Sfânta și Dumnezeiasca Liturgie din Duminica a III-a după Paște.

Sfânta Slujbă a Învierii Domnului Nostru Isus Hristos.

Săptămâna Patimilor

Duminica a VI-a din Postul cel Mare (Duminica Floriilor).
Intrarea Domnului în Ierusalim.

Cu adevărat !

A Sf. Ioan Scărarul.
Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia!

DUMINICA CINSTITEI ȘI DE VIAȚĂ FĂCĂTOAREI CRUCI!!!

Sfânta Liturgie din Duminica Întâi a Postului Mare

Cîteva secvențe din Sîmbăta Sf. Mare Mucenic Teodor Tiron!

Câteva secvențe de la Sfânta și Dumnezeiasca Liturgie din Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

La data de 15 iunie anul 2025 s-a sărbătorit 5 ani de la deschiderea Bisericii Ortodoxe Moldoveneşti din Berlin. Cu această ocazie a fost invitat Înalt Preasfințitul Arhiepiscop Tihon, ÎPS Vladimir, Mitropolitul Chisinăului și întregii Moldove, precum și Ambasadorul Republicii Moldova în Germania, domnul Aureliu Ciocoi.